Ambasadorul român topit în peisajul basarabean

"Eu sunt Albă-ca-Zăpada!”, mă întâlneşte la poartă o fetiţă cu ochi mari şi rochiţă în buline. Ajunsă de câteva zile la Chişinău, după vacanţă, micuţa Theodora explorează din nou împrejurimile. Înainte de plecarea în concediu chiar a dispărut pentru o vreme, până nu a sunat o vecină să întrebe dacă nu au pierdut o fetiţă… La uşă fac cunoştinţă şi cu tatăl ei, dl ambasador al României la Chişinău Marius Lazurca. Dl ambasador este din primăvară aici. Familia a venit mai târziu. Abia au sosit în noua reşedinţă de pe Drumul Viilor şi încă se familiarizează cu casa. Aici totul e simplu şi nou. Mobilierul e comandat la un producător local. Albumele de artă de pe poliţe au venit cu ei din România şi de la Vatican.

CV. Marius Lazurca s-a născut la Timişoara, la 15 martie 1971. Din martie 2010, este Ambasador al României în Republica Moldova. Este căsătorit cu Mirela, medic, şi are şase copii: Vladimir (1995), Olga (1997), Matei (1999), Toma (2002), Theodora (2006) şi Sebastian (2010). Este absolvent de Literatură comparată la Universitatea Paris IV Sorbonne (1994) şi de Litere (franceză-română) la Universitatea de Vest din Timişoara (1996). În 1995 a absolvit masterul de istorie-antropologie la Universitatea Paris IV Sorbonne, iar în 2003 şi-a dat doctoratul în istorie-antropologie la aceeaşi universitate. Între 1997-2006, a predat la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara şi a fost director de programe la Fundaţia „A Treia Europă“. În anii 2006-2010, a ocupat postul de Ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun şi Ordinul Suveran Militar de Malta. A publicat cărţile: Invenţia trupului (Bucureşti, Anastasia, 1996), Zeul absent. Literatură şi iniţiere la Mircea Eliade (Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2001), Anthropologie du corps dans le monde romain sous le Haut Empire (Lille, ANRT, 2004), Politici publice regionale (Arad, Hartmann, 2005, volum bilingv român-englez). Vorbeşte foarte bine engleza, franceza şi italiana. Bine – latina şi a început să înveţe rusa. Marius Lazurca este considerat unul dintre cei mai sclipitori tineri intelectuali ai României.

Pentru Marius Lazurca, familia este conţinutul vieţii, măsura tuturor lucrurilor. Soţia Mirela, medic de profesie, a renunţat de ceva timp la carieră şi se ocupă de copii. Speră că atunci când soţul său îşi va încheia misiunea la Chişinău, vor vorbi liber rusa. Sunt din şcoală îndrăgostiţi de Tolstoi şi ar vrea să-l citească în original. De aici vin şi numele primilor copii – Vladimir şi Olga. Dar şi de la parohia pariziană unde a fost botezat Vladimir, frecventată de urmaşi ai aristocraţiei ruse din diasporă. Urmează Matei, Toma, Theodora şi Sebastian. Cât vor fi la Chişinău, şcolarii vor merge la „Prometeu”.

Duminica merg cu toţii la parohia „Sf. Dumitru”, la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodora. Le-a plăcut. Şi biserica, şi părintele Pavel. „Acolo merge lume foarte diferită, spune ambasadorul. Parohia asta e ca un portret în miniatură al societăţii moldoveneşti”…

Precizăm din start că nu am venit în această casă pentru un interviu politic. Nu că dl ambasador nu ar avea ce comenta vizavi de statutul de subiect sperios sau magnetic de atractiv în jocurile şi scenariile politicienilor de la Chişinău. Sau despre subiectul unirii sau cel al  fobiei româneşti, pe care la noi se ţes adevărate campanii electorale, se construiesc şi se prăbuşesc idoli. Sau despre cum ar fi normal să se nască o atitudine firească a cetăţenilor moldoveni faţă de România. Nu că nu ar fi momentul. Nu că nu ar fi probleme de discutat. Dar lăsăm politica pe seama colegilor noştri din alt gen de presă şi preferăm ca ping-pongul pe teme pline de fineţe, executat în intervalele în care fotografii noştri îşi instalează luminile, să se oprească aici. Îl aşteptam pe micuţul Sebastian să se trezească, astfel ca portretul de familie să fie complet, timp în care dl ambasador improvizează cu ceilalţi copii un fotbal între porţile mici şi albe proaspăt instalate pe gazonul din curte… Olga, elevă în clasa a şaptea, aşteaptă cuminte să înceapă şedinţa foto. Este prima de acest gen în familie.

>> Dle ambasador, cum vă simţiţi la Chişinău? Având în vedere prezenţa publică atât a dvs. cât şi a familiei dvs., s-ar părea că v-aţi integrat destul de rapid…
Ne simţim bine la Chişinău, aşa cum altminteri ne-am şi aşteptat. Am găsit un oraş plăcut, îngrijit, cu o identitate complexă. E fără îndoială un oraş european, din Estul continentului, aşa cum întâlneşti în întregul spaţiu marcat recent de catastrofa istorică a socialismului real. O combinaţie, aşadar, de cartiere populare şi zone istorice, martore – cele din urmă – ale unor epoci mai tihnite, mai paşnice, mai prospere.

>> De ce credeţi că Ministerul Român de Externe s-a gândit că aţi fi cea mai potrivită persoană pentru postul de ambasador în R. Moldova? Ce v-a făcut să acceptaţi această provocare?
Vedeţi, eu nu am cerut socoteală nici Preşedintelui, nici Ministrului meu cu privire la numirea la Chişinău. Am primit propunerea cu surprindere, am fost măgulit de încrederea care mi se acordă, dar nu mi-am permis să-i descos cu privire la motivele deciziei pe cei care au luat-o. Mi-a fost suficient să ştiu că am fost considerat potrivit pentru onoarea acestei nominalizări. Cât priveşte partea a doua a întrebării dumneavoastre, aş spune că postul de ambasador al României la Chişinău nu se refuză. Ce motiv serios se poate invoca pentru a te sustrage răspunderii de a servi interesele ţării oriunde în lume, darmite într-un loc de-o importanţă vitală pentru noi? O să mărturisesc totuşi că înainte de a răspunde propunerii care mi s-a făcut – în 6 ianuarie, către miezul nopţii – am  ţinut să discut cu Mirela şi copiii. Am avut aşadar, în plină noapte, o mică reuniune de familie: deliberările au durat cam două minute, după care am putut răspunde întărit de acordul şi sprijinul alor mei.

>> Nu e obositor sa fiţi în permanenţă diplomat? Mă refer la calitate, nu la meserie…
Se spune despre diplomaţie că e mai curând o artă, decât o meserie. Cred, prin urmare, că diplomaţia solicită tot atât talent, înzestrare nativă, cât cer pictura, muzica, baletul clasic. În alţi termeni, avem de-a face cu o ocupaţie pe care o poţi exercita cel mai bine dacă eşti tu însuţi, dacă eşti firesc, natural în cea mai mare parte a timpului. Am norocul de a fi diplomat fără efort, din simplul motiv că sunt destul de ceremonios şi de prudent din fire. Nu am, deci, prea multe merite.

>> Există locuri sau situaţii în care să vă permiteţi câte „o ieşire” din limitele limbajului diplomatic?
Se crede îndeobşte că diplomaţii sunt profesioniştii vorbitului vag, neangajant, în doi peri, un soi de experţi ai impreciziei prudente. Nu e tocmai aşa. Un bun diplomat ştie când e mai înţelept să fie direct, explicit, brutal chiar. De asemenea, ştie când e cazul, sau chiar obligatoriu, să fie destins, relaxat, nostim. În plus, ca orice om în carne şi oase, avem şi noi momente private: pe mine mă veţi găsi, de pildă, în weekend, prin parcurile Chişinăului, în compania doamnei şi a copiilor. Veţi vedea, mă topesc fără dificultate în peisaj.

>> Povesteaţi în alte interviuri despre studiile dvs. la Sorbona, despre activitatea în cadrul mai multor programe şi proiecte culturale, despre activitatea didactică la Universitate. Când şi cum s-a produs trecerea de la activitatea cultural-ştiinţifică la cea diplomatică?
Trecerea a fost graduală, lentă ca o ucenicie. A început în 2001, când am decis să părăsesc universitatea, după câţiva ani de predat. Am acceptat să preiau o instituţie culturală nou creată, Centrul Cultural Judeţean Arad, a cărei principală misiune era să gestioneze fondurile destinate culturii la nivel judeţean. A fost prima experienţă a administraţiei româneşti, un interval căruia astăzi îi pot aprecia cu destulă precizie meritele. În tot acest răstimp am continuat să public, am predat la universitate şi mi-am păstrat angajamentele din societatea civilă. Pe acest fundal, mi s-a propus să devin ambasador la Vatican, o poziţie fără îndoială onorantă, pentru care am fost considerat potrivit datorită, pe de-o parte, studiilor de antropologie religioasă şi, pe de altă parte, din cauza experienţei administrative. Munca diplomatică mi se pare, de altfel, o excelentă sinteză între cultură şi administraţie. Acesta este şi motivul pentru care am decis că aceasta este etapa finală în biografia mea profesională.

>> Aţi regretat vreodată acest lucru?
Niciodată. Am fost mulţumit şi la universitate, şi în administraţia locală. Totuşi, prin comparaţie, acum mă simt încă mai împlinit.
 
>> Dar ce fel de regrete vă permiteţi, în general?
Regrete? Foarte multe, la fel de multe ca defectele, scăpările, neajunsurile mele.

>> Cum a fost copilăria dvs.? În ce fel de familie aţi crescut şi după ce principii aţi fost educat?
M-am născut la Timişoara, dar m-am considerat întotdeauna bucovinean. Părinţii mei s-au născut într-o localitate aflată în apropierea frontierei cu Ucraina, nu departe de Putna. E poate straniu, dar ataşamentul meu faţă de Arad şi Timişoara, faţă de Transilvania în sens larg, e filtrat de autoidentificarea mea cu Bucovina. Am, prin urmare, o solidă fascinaţie pentru spaţiile cu o istorie complicată, cu o compoziţie etnică diversă, cu o cultură locală sofisticată, constituită din mai multe straturi geologice. În asemenea spaţii, în vremuri de tihnă, diversele comunităţi se invidiază pentru calităţile lor specifice şi astfel se ameliorează reciproc. Nu mi-aş dori aşadar să trăiesc într-un loc lipsit de minorităţi, într-un spaţiu în care se vorbeşte o singură limbă.
În ceea ce priveşte educaţia primită în familie, aş spune că valoarea cardinală care ne-a fost transmisă, fraţilor mei şi mie, de către părinţii noştri, a fost bunul simţ. Dacă ar fi să explic ce înseamnă, aş spune că e un complex  format din discreţie, discernământ, prudenţă, amabilitate şi măsură. E o valoare care ţine de o etică străveche, a acelor neamuri care au văzut şi răbdat multe şi care au ştiut mereu că, în ciuda a toate, vor supravieţui.

>> Credeţi în şansă sau destin?
Cred în libertate.

>> Am citit că aţi cunoscut-o pe soţia dvs. încă în clasa a cincea. Am impresia că se ascunde o adevărată poveste de dragoste aici... Cum a evoluat relaţia dumneavoastră în ani?
Păi, povestea de dragoste nu se prea ascunde. Nici nu ar avea motive, nici nu poate. Despre evoluţia relaţiei noastre nu vă pot relata prea multe, dintr-o elementară discreţie. Ceea ce m-aş aventura totuşi să spun este că doamna şi cu mine am luat în serios afirmaţia că dragostea e o taină şi că ea se cuvine, prin urmare, descoperită, adâncită în timp. Nu ne-am iluzionat că am fi primit totul de la bun început, ci am crezut mai curând că cele mai bune de-abia urmează. Ceea ce naşterea fiecărui copil a confirmat deplin şi neîntârziat.

>> Aveţi şase copii, fapt mai rar întâlnit în familiile moderne. Cum reuşiţi să vă împărţiţi timpul şi atenţia pentru fiecare? Ce contează cel mai mult în educaţia lor?
În ceea ce mă priveşte, nu cred că reuşesc să împart prea bine puţinul timp de care dispun. Lucrurile stau altfel în ceea ce o priveşte pe doamnă, cea care, după abandonarea carierei medicale, s-a dedicat în întregime creşterii copiilor. Vedeţi, noi formăm o comunitate, iar rolul esenţial al părinţilor este, cred, acela de a crea un mediu, un context, o atmosferă în care copiii să crească având certitudinea că sunt iubiţi, ocrotiţi, liberi.

>> Până unde este libertatea pe care o oferiţi copiilor dvs.?
Noi credem că măsura libertăţii este resposabilitatea. Cu alte cuvinte, îngăduim copiilor atât cât pot duce, atâta libertate câtă îşi pot asuma să exercite. Să vă dau un exemplu: nu laşi un copil la volanul automobilului, nu fiindcă nu ar putea deprinde tehnica şofatului, ci pentru că nu poate anticipa şi asuma toate posibilele consecinţe ale condusului. Altminteri, copiii noştri fac şi lucruri de care nu suntem neapărat încântaţi – se îmbracă fistichiu, pierd vremea pe Facebook, se uită pe pereţi cu Ipod-ul la urechi – dar îi lăsăm în pace, fiindcă avem încredere în discernământul lor de mai târziu.

>> Care sunt lucrurile pe care aţi dori ca ei să le înveţe de la părinţii lor?
Şi Mirela, şi eu am dori ca Vladimir, Olga, Matei, Toma, Theodora şi Sebastian să ne înveţe bine defectele şi să se vindece de ele, în caz că le-ar depista în viaţa lor.

>> Ce vă place la Chişinău?
Oh, sunt foarte multe, e greu să fac o listă exhaustivă. Într-o ordine întâmplătoare, îmi plac: cocoşul matinal al vecinilor, kvasul vândut direct pe stradă, parohia „Sfântul Dumitru”, Asif Chaudry, Casa Herţa, laptele concentrat rusesc şi icrele de lostriţă, şoseaua de la Leuşeni la Chişinău, cafenelele cu reţea wi-fi la discreţie, AIE, consilierii străluciţi ai Premierului Filat (Nicu Popescu, Stela Mocanu, Daniel Diviriceanu), Niagara Orange Fitness, rutierele, Savatie Baştovoi, chipiul larg al poliţiştilor, româna Nataliei Morari, plăcinta cu brânză, cozile la spovedanie...

>> Pentru ce nu vă ajunge timp, dar aţi vrea să vă faceţi?
Vedeţi, câtă vreme am fost la universitate mă defineam, cumva autoironic, drept „cititor profesionist”. Şi asta e în fond un profesor de discipline umaniste: o persoană care-şi face veacul citind şi, eventual, scriind. Ei bine, îmi lipseşte cititul de cărţi. Citesc în continuare mult, practic toată ziua, însă, spre deosebire de acum 10 ani, acum citesc doar hârtii. E uşor frustrant uneori. Pe de altă parte, mă amăgesc spunându-mi că, citind mai puţin, am ocazia de a citi mai bine.

>> Am citit într-un articol despre atenţia şi pasiunea cu care vă îngrijiţi barba şi despre frizerul la care mergeaţi în Italia. Aici, la Chişinău, cine este „meşterul” la care mergeţi şi cât de des îl vizitaţi?
Îmi face plăcere că amintiţi de blogul meu. Îmi permit să fac totuşi o uşoară corecţie: textul cu pricina nu era – ba chiar dimpotrivă! – despre „atenţia şi pasiunea cu care îmi îngrijesc barba”, ci despre Raffaele, frizerul „meu” de la Roma. Un om pe care îl admir foarte mult, un geniu al propriei meserii şi un fel de întruchipare a frumuseţii şi plăcerilor Romei. La Chişinău ne tunde Mariana, o dată la trei săptămâni. Nu e tocmai Raffaele – e o persoană tânără – dar îl înlocuieşte foarte bine. Ceea ce nu e simplu, fiindcă pentru mine frizerul e ca duhovnicul, nu îl schimbi decât când nu se poate altfel.

>> Dle ambasador, tocmai am discutat cu un om fericit?
Pe deplin.

Ancheta lui Proust *

În ce constă, pentru tine, fericirea perfectă?
O defineşte Ioan, la 17:3.
Ce te face să te (mai) ridici din pat dimineaţa?
Datoria.
Când e ultima oară când ai avut o explozie de râs?
Râd adesea, zilnic, deşi rar în explozii.
Când ai plâns ultima oară?
Am lăcrimat recent, la despărţirea vremelnică de nişte prieteni.
Care e principala ta trăsătură de caracter?
Încrederea.
Care e principalul tău defect?
Lenea.
Care sunt eroii tăi astăzi?
George F. Kennan, dispărut în 2005.
Care e personajul tău preferat dintr-o operă de ficţiune?
Sonia Semionovna Marmeladova.
Unde ţi-ar plăcea să călătoreşti?
La Poli.
Ce calitate preferi la un bărbat?
Loialitatea.
Ce calitate preferi la o femeie?
Răbdarea.
Care sunt scriitorii tăi preferaţi?
Caragiale şi Cehov.
Care e compozitorul tău preferat?
Bach.
Ce cântec fredonezi când eşti sub duş?
Mă spăl muţeşte.
Care e cartea pe care o iubeşti cel mai mult?
Evanghelia după Ioan.
Ce film ţi-a plăcut cel mai mult?
„Ostrov” de Pavel Lunghin.
Care e pictorul pe care-l preferi?
Andrei Rubliov.
Care e băutura ta preferată?
Vinul, desigur.
Ce culoare preferi?
O nuanţă întunecată, englezească, de verde, îi spune şi „British Racing Green”.
Care crezi că e cea mai importantă reuşită a ta?
Mă interesează mai mult eşecurile, sunt mai instructive.
Care e cel mai mare regret pe care îl ai?
Că am încă motive să regret.
Ce talent ţi-ar fi plăcut să ai?
Muzical.
Ce iubeşti mai mult pe lume?
Pe lumea asta?
Dacă ai putea schimba ceva la felul cum arăţi, ce anume ar fi?
Nu-mi doresc să pot schimba ceva.
Ce deteşti mai mult?
Mitocănia.
Care e ocupaţia ta preferată?
Să fiu cu ai mei.
Care e cea mai mare teamă pe care o ai?
Mi-e teamă de răul ireparabil al zilei de ieri.
În ce împrejurări obişnuieşti să minţi?
Nu obişnuiesc. Din raţiuni profesionale, evit uneori să spun (tot) adevărul.
Care e deviza ta în viaţă?
Nihil sine Deo.
Cum ţi-ai dori să mori?
Lucid.
Cum ar suna epitaful care ai vrea sa ţi se scrie? „M”.
Dacă L-ai întâlni pe Dumnezeu, ce ai dori să-ţi spună?
Aş dori să citeze Matei 25:21.

* Marcel Proust (1871 - 1922), romancier, eseist şi critic francez

Text: Rodica Ciorănică.
Foto: www.fotoroom.md