Maria Codreanu. Dalida din Chişinău

După aproape 15 ani de absenţă din scena de la Chişinău, Maria Codreanu, una dintre cele mai îndrăgite interprete de muzică uşoară, s-a întors acasă. A zâmbit capitalei de pe afişele ce anunţau concertul dedicat celor 45 de ani de la deschiderea Palatului Naţional. Blondă, cu părul strâns sub o pălărie roşie cu boruri mari, a rămas aceeaşi: frumoasă şi veselă. Emoţiile trăite în seara aflării ei la Chişinău au fost pe măsura dorului de casă. Publicul plângea. Fata, care cântă ca Dalida, a rămas Maria noastră.

Într-o română frumoasă, Maria Codreanu şi-a depănat amintirile în camera de hotel de la „Dedeman". înconjurată de bodyguarzii personali, nepoatele Nelly şi Svetlana, pentru care venirea mătuşii la Chişinău este un eveniment deosebit, fac cunoştinţă cu o femeie cuminte, foarte sinceră şi simplă. Nimic din aroganţa stelelor care au stat în fruntea estradei sovietice, care au cunoscut succesul „în metropolă", la Moscova. Nu a dormit trei nopţi. în seara de după concert, nu a pus geană pe geană. Cunoştinţe, muzicieni, rude, jurnalişti, admiratori mai că nu i-au rupt uşa de la cabină: toţi vroiau să o vadă, să o salute. Află că mulţi dintre colegii şi prietenii ei sunt plecaţi peste hotare, că viaţa nu e mai uşoară ca-n alte părţi. Timpul trece... Atinge cu degetele trandafirii înghesuiţi într-o vază. Bănuiesc ce-i în mintea ei: ani petrecuţi departe de casă, prea puţine invitaţii la concerte la Chişinău. Câteva, de la '90 încoace - la spectacolele lui Gheorghe Mustea şi a lui Ion Enache. Ultima dată a fost acasă în 2001, când a decedat mama. îi pare rău pentru casa de la Truşeni, în care a încremenit liniştea. S-a bucurat foarte mult de această dată: îi era dor de publicul de acasă.

La 23 august 2004 a împlinit 55 de ani. S-a născut la Truşeni şi era a treia fată din cele şase. A avut o copilărie flămândă şi, după cum ne-a spus, părinţii lucrau din greu ca să-şi întreţină numeroasa familie. Necazul în familia Codreanu era alinat cu cântec. Cântau toţi - surorile, mătuşile şi unchii. Deseori, împreună cu surorile, cânta la clubul satului. Urca pe un scaun şi, la auzul vocii ei, lumea se oprea din vorbit. Talentul ei a fost „detectat" de marele compozitor Dmitri Şostakovici, care participa la decada maeştrilor de artă şi care 1-a atenţionat pe ministrul Culturii: „Fata asta trebuie învăţată!"... Noroc că ministrul de atunci a ţinut minte ce i-a zis compozitorul şi a rugat să fie găsită fata.

Efrem Vâşcăuţan, viitorul ei profesor de vioară, s-a pornit în căutarea ei, neştiindu-i numele. La Truşeni, a intrat în câteva case şi a întrebat: „Nu ştiţi unde trăieşte fata care cântă?" - „Cine? Mariica?". I s-a explicat câte „drepte şi stângi" să facă, însă profesorul şi-a recunoscut eleva după voce: Măria era în nuc şi cânta de răsuna uliţa.

A mers la şcoala de muzică pentru copii talentaţi de pe lângă Conservatorul din Chişinău. Au luat-o în clasa a III-ia, la vioară. Trebuia să-i ajungă pe ceilalţi din urmă - îi plăcea să cânte la vioară şi zilnic, în fiecare dimineaţă, exersa câte o oră şi jumătate în holul internatului. A fost colegă cu Valentin Goga, Ştefan Petrache, Alexandru Cazacu şi Valentin Danga.

Primele înregistrări le-a făcut la 13 ani, participând la o filmare de Revelion a lui Emil Loteanu, cu „La mulţi ani, draga mea!". Mai târziu, a imprimat „Ş-am avut un pui pe lume". Cel mai mare succes 1-a avut cu propria piesă despre Moldova (melodia de Dumitru Gheorghiţă). îşi aduce aminte că din primul onorariu - 50 de ruble - şi-a cumpărat o pereche de pantofi. „Acest cântec l-am scris sub impresia concertului lui Nicolae Sulac. Am fost prima dată la concertul lui şi am fost atât de mişcată, încât n-am putut dormi toată noaptea. Când am aţipit, am visat muzica şi cuvintele. M-am trezit şi le-am aşternut repede pe o foaie. L-am cântat mai întâi cu orchestra de la şcoala de muzică şi apoi - la radio şi la televiziune - este primul meu cântec din fondul de la Teleradio-Moldova".

„Dumnezeu a avut grijă de mine"

În vacanţe, avea o singură însărcinare: păscutul caprei, fiindcă trebuia să-şi păstreze mâinile. A cântat la vioară până în clasa a VIII-a, când , la începutul anului şcolar, şi-a dat seama că nu mai poate ţine vioara în mâini. Nu putea să mişte umărul, să ridice braţul... doctorii au presupus că, în timp ce se juca, i-a căzut ceva peste umăr şi i-a atins clavicula. „Nu am simţit nimic atunci când m-am lovit. Ne plăcea să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea prin copaci. Când am venit la şcoală, nu înţelegeam ce-i cu mine şi plângeam. Am stricat vioara, dând-o de perete... mă durea îngrozitor umărul. Se vede că nu a crescut osul cum trebuia. Dar Dumnezeu a avut grijă de mine", mărturiseşte ea.

Continua, însă, să cânte pe la diferite spectacole. întâmplător, la unul dintre concerte, a auzit-o Alexandr Broneviţki, conducătorul cunoscutului ansamblu „Drujba" din Leningrad, a cărui solistă a fost Edita Pieha. După concert, a întrebat-o dacă nu vrea să lucreze în „Drujba". „în „Drujba"? Dar ce să fac acolo? Să calc costume?" - „Nu, să cânţi". „M-a chemat a doua zi la repetiţii ca să mă asculte. Ca să nu întârzii (nu aveam bani nici de troleibuz), m-am trezit foarte devreme şi am mers pe jos de la Râşcani până la Teatrul de Vară. M-au ascultat, iar dirijorul orchestrei a zis că am o voce ca la Dalida. Mă gândeam în sinea mea: „Oare cine o fi şi asta?".

Broneviţki avea fler: simţea artiştii de la o poştă. S-a sfătuit cu dirijorul şi a spus că aranjează el totul cu directorul şcolii de muzică şi o ia pe Măria la Leningrad. Apoi a cerut o maşină de la Filarmonică şi s-a dus la Truşeni, la tatăl fetei. Când 1-a văzut pe Broneviţki ronţăind seminţe de floarea-soarelui, încălţat în şlapi, Petru Codreanu nici n-a vrut să stea de vorbă cu acesta. „Aista-i un bandit! Cum să-mi dau copilul de la casă când el umblă fără colţuni şi mănâncă răsărită?!". Oaspeţii s-au întors la Chişinău, iar Măria s-a făcut butie de plâns: ştia că n-o să mai poată cânta la vioară. Broneviţki a mai încercat o dată să fie convingător, dar tatăl Măriei era de neînduplecat. Abia peste un an, fără ştirea lui, Măria a plecat la Leningrad. Avea 16 ani. Conducătorul „Drujbei" i-a trimis bani pentru bilet, iar una dintre surori i-a cumpărat un geamantan. Astfel - prin absolută conspiraţie - s-a produs debutul Măriei pe scena profesionistă, moldoveanca înlocuind-o pe o vreme pe Edita Pieha, care se afla într-un turneu internaţional.

Acolo şi-a făcut studiile la Şcoala de muzică de pe lângă Conservator, vocal clasic şi de estradă, alături de Clara Novikova, Evgheni Petrosean, Alexandr Voroşilov şi Igor Bubin. Peste aproximativ un an, din propriile economii şi din bani împrumutaţi, şi-a cumpărat apartament cu trei odăi în „capitala nordului". Era o locuinţă mică - 34 metri pătraţi, dar era a ei. „In acel an, părinţii au venit să vadă cum o mai duc. Au trecut şi pe la teatru. Broneviţki i-a mulţumit lui tata că m-a învoit şi a sărutat mâna mamei, zicându-i că seamănă cu Sophia Loren".

Mulţi ani, Măria Codreanu a fost angajată la „Lenkonţert", în trioul lui Simon Kagana, în orchestra de jazz a lui Iosif Vainştein, apoi în grupul lui Ben Beneţianov. „Miau plăcut foarte mult oamenii din Leningrad - foarte primitori şi săritori la nevoie".

în 1967, exact când împlinise 18 ani, a participat la primul Concurs internaţional de estradă din Soci, unde a câştigat Premiul I cu cântecul Alexandrei Pahmutova - „Nejnosti". în 1972 devine laureată a Concursului internaţional de estradă din Sopot (Polonia), cu piesa lui Robert Rojdestvenski - „Ballada o crascah".

„Aveam câte 40 de concerte pe lună. Cântai de înnebuneai!"

În 1969, Măria se întoarce în Moldova, la Filarmonică. Special pentru ea este creată orchestra instrumentală „Măria Codreanu", pe care o conduce timp de nouă ani. Despre ea, artiştii spun că ar fi fost exigentă din cale-afară. „Nu este adevărat", zice dna Codreanu, „îmi plăcea să fie totul pus la punct, costumele să fie călcate bine, iar muzicienii să nu îmbrace şosete roşii la costum alb. Mă supăra faptul că mulţi colegi întârziau la repetiţii". Cu toate acestea, i-a sprijinit pe muzicienii cu care lucra, având grijă ca aceştia să fie asiguraţi cu locuinţă. A făcut anticameră de nenumărate ori la Ivan Bodiul pentru a-şi ajuta colegii. Această perioadă a fost una de succes în viaţa Măriei, ea fiind solicitată de compozitori. Eugen Doga a scris special pentru ea cântecul „Moi belîi gorod", dar din cauza unei drame în familie n-a putut înregistra acest imn al Chişinăului. Piesa i-a revenit Sofiei Rotaru.

Avea câte 40 de concerte pe lună. „Cântai de înnebuneai", îşi aduce aminte dna Măria. între timp, s-a căsătorit cu compozitorul Alexandr Biriukov. La sfârşitul anilor '80 a ales, totuşi, Moscova. în 1986 a absolvit Academia de Stat de Teatru, Facultatea regie.

Acum, petrece mai mult timp la vila din afara Moscovei, decât în apartamentul de pe Arbat. Are o fată şi un băiat - Olga şi Alexandru - şi o nepoţică, Daria. Soţul a lucrat toată viaţa alături de ea, i-a scris muzică, i-a făcut aranjamentele. Alexandr Biriukov este funcţionar în direcţia preşedintelui VI. Puţin în probleme de cultură. La ora actuală, Măria Codreanu nu mai este angajată „Moskonţert", ci liber profesionist, cu statut de artistă emerită a Rusiei şi a Moldovei. în ultimii zece ani, a activat mai mult peste hotare - un an în Japonia, un an şi jumătate în Austria, trei ani în Israel, apoi în Italia, Spania şi Germania. în 2001, a susţinut câteva concerte la NewYork, în sala de concerte „Millenium".

... Chiar dacă ar fi putut să aibă o viaţă mult mai strălucitoare, nu-şi doreşte luna de pe cer. Nu este o fire invidioasă şi nu a vânat cu orice preţ succesul. Cel mai mult se teme în viaţă de oamenii indiferenţi. Atunci când destinul i-a adus neplăceri, a încercat să le afle necunoscutele. Familia i-a fost întotdeauna alături. „Când simţi că eşti iubită, te consideri împlinit şi fericit", spune Măria Codreanu.

Rodica Trofimov