Margareta Pântea şi Doriana Zubcu-Mărginean. J’adore contradiction

Diferite la caracter, dar la fel de irezistibile. Una – brunetă, cealaltă – şatenă. Angajate la acelaşi teatru - TN “M. Eminescu”. Nu au jucat (deocamdată) împreună în nici un spectacol, dar ambele s-au produs într-un rol de mare efect: cel de mamă. Continuă să-l joace cu afecţiune. Ştiu să fie bune familiste, mame iubitoare şi să parcurgă cu înţelepciune drumul de acasă la teatru şi invers.  Încă îşi mai aşteaptă rolurile de zile mari. Sunt pe cât de fragile pe atât de puternice. Poartă în ele o lumină de frezii proaspete, care te înseninează şi te cucereşte. Pentru că sunt adevărate. Pe scena vieţii.

Femei ca ele au un succes răsunător. Numai nu la noi. Crezul vieţii lor, care se numeşte teatrul, nu se prea poartă acum. Astăzi se poartă altceva, numai nu artă. Dar ele se încăpăţânează şi continuă să  facă teatru. Şi poate nu ar fi trebuit să le preocupe doar meniurile pentru cină, magazinele cu haine pentru copii şi tapetul din salon, tot învăţând un rol pentru un spectacol pe care îl vor viziona cel mult câteva sute de oameni... Ci, probabil, mai ales, ultimele tendinţe în modă sau o manichiură de efect, călătoriile şi locurile frumoase... Sau ce valiză să-şi ia pentru turneul în Franţa, par exemple? Ştiu că le frământă multe lucruri...  (Rodica Trofimov)

DORIANA ZUBCU-MARGINEAN

Data naşterii: 18 mai 1976
Studii: Institutul de Arte din Chişinău, specialitatea actor de teatru şi film (conducător – Victor Ciutac). Este fiica cunoscutului actor Vasile Zubcu-Codreanu.
Familie: căsătorită, doi copii

Doriana despre Margareta:

Are profunda mea admiraţie pentru felul în care îşi exprimă principiile. E frumoasă şi deşteaptă. Ea mă susţine, arătându-mi că o actriţă se poate afirma profesional şi, în acelaşi timp, poate avea o familie.

MARGARETA PÂNTEA

Data naşterii: 21 noiembrie 1971
Studii: Şcoala de Teatru “Boris Şciukin”, Moscova
Familie: căsătorită, doi copii

Margareta despre Doriana:

N-am avut ocazia să fim partenere de scenă. Sunt de doi ani la Naţional şi suntem angajate în diferite spectacole. Vreau să spun că este o fată neobişnuită, care ştie ce vrea, iar rolurile pe care le face au personalitate. Este mamă a doi copii şi cred că e cel mai minunat lucru care o înfrumuseţează, pe lângă tot ce i-a dat Dumnezeu – talent şi un exterior pe potriva harului pentru a evolua pe cele mai mari scene ale lumii.


Viaţa de actor
 
Margareta: Încerc şi până acum să mă conving singură pe mine că actoria n-a fost o alegere greşită. Deocamdată, îmi reuşeşte mai ales atunci când întâlnesc oameni care au curajul să mai creadă în teatru. Fiecare rol al meu este ca şi cum ar fi primul: o iau de fiecare dată de la început, ca o elevă de clasa întâi, încercând să uit totul ce am făcut până acum. Înainte de prima repetiţie, îmi pregătesc caieţelul şi pixul, îmi scriu rolul, ca să-l am la îndemână oriunde m-aş afla. Impresia că merg în clasa întâi şi că e unu septembrie e nemaipomenită: simt un fel de fior plăcut şi cred că este fantastic faptul că mă simt copilă.
Doriana: Primul meu rol în teatru, rol la care ţin foarte mult, este cel al Agafiei Tihonovna din „Căsătoria” de Gogol. A fost unul dintre spectacolele noastre de diplomă. Mă bucur că mă aflu în preajma unor actori de la care am ce învăţa, actori care consideră fiecare apariţie pe scenă ca fiind prima şi ultima.

Libertatea de a alege

Margareta: În fiecare clipă suntem supuşi examenului de a alege: de a ne trezi mai devreme ori mai târziu, de a bea ceai ori cafea, de a îmbrăca o haină sau alta, de a schimba meseria sau ba. În teatru e şi mai dur ca-n viaţă. Dacă nu exersezi, nu munceşti zi de zi, dacă renunţi la un rol sau altul, chiar fiind extrem de talentat, încetul cu încetul, meseria te părăseşte şi, fără să observi, te înstrăinezi de scenă. Pentru mine, actorul este o enigmă.
Doriana: Când s-a născut primul nostru băiat, eram deja „bolnavă” de teatru şi recunosc că nu mi-a fost uşor să renunţ la scenă nici măcar pentru un an. În asemenea cazuri, deseori, femeia îşi sacrifică meseria, cariera pentru a fi alături de copii. În scurt timp, am revenit, îmbinând familia şi teatrul. Ştiu că soţul meu şi-ar dori să fac performanţă în alt domeniu, care să nu fie legat de teatru. Ce rost are să lucrezi cu un salariu atât de mic? Cred că i-ar plăcea mai mult să mă vadă croşetând ceva decât să mă urmărească în scenă... Dar nici eu nu mă văd prefăcându-mă într-un animal domestic, într-o mâţă culcuşită între mosoare şi ghemuri colorate.

Gelozia în profesie

Margareta: Îmi dă un stimulent pentru a crede că, totuşi, se întâmplă şi lucruri frumoase. Pentru mine, arta meseriei mele este ca o splendidă, magnifică clădire nefinisată, unde fiecare pune câte o piatră şi edificiul creşte, se înalţă. De aceea, când văd ceva bine făcut, lucrat cu suflet, cu pasiune, vreau să pun şi eu o pietricică la această clădire, îmi apare dorinţa de a crea.
Doriana: Deseori mă încearcă acest sentiment de gelozie şi simt nevoia acută, uneori disperată, de sprijin în formare şi afirmare. Încă mă simt la un început de drum. Rolurile pe care le-am realizat, unele mai mari, altele mai mici, mai reuşite sau mai puţin... le consider drept exersare. Îmi doresc un rol pronunţat, de caracter, gălăgios şi şocant ca o bombă şi rămân cu speranţa afirmării.

Lacrimile

Margareta: Totul depinde de ziua şi de genul spectacolului, de oamenii cu care vorbesc, de stradă, noutăţi, mers, miros, telefon... Încerc în ziua spectacolului să-mi pun o carapace, să trăiesc ziua aşa cum ar fi trăit-o personajul. Şi apoi, dacă joc un personaj trist, mi se adună multe lacrimi. Dar viaţa are un ritm nebun şi uneori nici pentru lacrimi nu-ţi ajunge timp. Aici scena mă salvează.
Doriana: Plâng atunci când în lupta dintre bine şi rău, din jurul sau dinlăuntrul meu biruie speranţa.

Maternitatea

Margareta: Un singur lucru ştiu – pe lumea asta, nimic nu este mai frumos decât maternitatea. Nimic nu-ţi trezeşte atâtea emoţii împletite cu durere, fericire, lumină, puritate, aşteptare, decât atunci când dai viaţă unui copil. Când îi auzi primul ţipăt, când îl apropii de piept pentru prima oară, ochilor nu le vine a crede, inima îţi plânge de bucurie – în acel moment realizezi că s-a întâmplat o minune. Şi te simţi atât de puternică!
Doriana: Petru şi Alex sunt comoara mea. Datorită copiilor, mă simt o femeie împlinită. Am de cine mă bucura în fiecare zi.

Lecţiile învăţate de la copii

Margareta: Sinceritatea pură, convingătoare şi fascinanta întrebare „Tu mă iubeşti?”. Curajul uimitor şi dorinţa uluitoare de a obţine, cu orice preţ, tot ceea ce-şi doresc.
Doriana: Dragostea necondiţionată, încât nu-mi pot da seama pentru ce şi cum am trăit până a se naşte ei.

Dragostea

Margareta: Cei care au întâlnit dragostea spun că-i un pic amară. Celor care o aşteaptă le zic – să fiţi norocoşi. Iar celor care o păstrează le spun că au talent! Sunt şi eu un produs al acestui sentiment. Părinţii m-au adus pe lume pe când aveau 16 ani. Din dragoste.
Doriana: M-am căsătorit din dragoste. Eram foarte tineri, entuziasmaţi şi priveam totul ca pe o joacă. Apoi, euforia s-a transformat în încredere şi, cu venirea pe lume a lui Petrică, ne-am dat seama că suntem un tot întreg. Trezindu-ne părinţi, am constatat că dacă vrem să supravieţuim, unul dintre noi trebuie să se lanseze cu tot elanul în carieră. Acela a fost Eugen. A plecat la Bucureşti, pentru a urma rezidenţiatul în chirurgie cardiovasculară şi o face cu mare devotament, talent şi profesionalism. E un lucru extrem de greu, care necesită un efort pur şi simplu supraomenesc, o putere supranaturală, mobilizare maximă şi multă bărbăţie. Cu el mă simt sigură pentru ziua de mâine. În pofida faptului că e la distanţă, ştie să fie atât de prezent în toate evenimentele de acasă, încât abia dacă îi simţim lipsa.

Părinţii

Margareta: Nostalgie imensă, blândă şi dulce. Mirosul inconfundabil al mamei. Uneori, vreau să mă simt din nou mică, să-mi pun capul în poalele ei, să mă pieptene, să-şi treacă mâna prin părul meu, iar tata să mă înveţe literele, unde-i dreapta şi unde-i stânga... Mi-e dor de dojana lor, de poveţele lor, de certitudinea că sunt apărată, iubită şi iertată pentru toate trăsnăile.

Doriana: Părinţii niciodată nu s-au amestecat în viaţa mea, ci au fost mereu alături. Mama, ca nimeni alta, mi-a oferit toată libertatea şi încrederea în forţele proprii, în puterea unui vis, ce se poate transforma în realitate. Pe lângă harul ei actoricesc, are marele talent de a asculta. Tata m-a învăţat să iubesc viaţa cu toate reuşitele şi eşecurile ei, e omul pe umărul căruia îmi las capul şi putem sta aşa mult timp, dialogând fără nici un cuvânt. El ştie să-mi asculte tăcerea. E ca un vrăjitor bun, care-mi citeşte gândurile şi sufletul.

Cafeaua

Margareta: Dimineaţa, cu ochii închişi... cei ai casei se amuză pe seama mea şi mă fac să zâmbesc prin somn, de dimineaţă.
Doriana: A, numai cafeaua mă poate trezi din somn, altfel sunt jumătate de om. Dacă-i făcută de Eugen, plăcerea se dublează.

Parfumurile

Margareta: „Contradiction” (Calvin Klein) – primul parfum pe care mi l-a dăruit Sandu, cu ani în urmă. Nici acum nu pot să mă dezic de el, îmi aminteşte de Sandu, când nu suntem alături.
Doriana: „J’adore” (Christian Dior) – m-am „ataşat” de această aromă în ultimii ani. Mă reprezintă, într-un fel. Îmi displace când lumea se parfumează din belşug, or, după mine, parfumul trebuie să fie abia sesizabil.

Trecutul

Margareta: Multe nu le-am reuşit sau a trebuit de foarte multe ori să aleg. Oricum, dacă aş lua-o de la capăt, nu ştiu dacă aş schimba ceva. Chiar şi atunci când mi-a fost mai greu, nici nu-mi dădeam seama ce lecţie însuşeam şi ce fericită eram. De un singur lucru sunt convinsă: fiecărui om îi este oferită şansa de a merge pe o cale sau alta – depinde încotro o iei. Fiind în anul patru la Moscova, la examenul de diplomă cu spectacolul „,Intrigă şi iubire”, eram însărcinată cu Mihai – mi s-a pus un contract pe masă, în cabina de machiaj... Un contract pentru Franţa ce-mi oferea aproape totul, inclusiv un onorariu echivalent cu costul de atunci al unui apartament cu patru odăi. Am decis în câteva secunde – dragostea şi familia. Uneori, aleg repede ca să nu am regrete, nu-mi las timp pentru  meditaţii. Ascult de îngerul păzitor ce se numeşte intuiţie şi cred că nu dau greş. Am o floare şi un brad. Sunt în Moldova, alături de copiii mei.
Doriana: Mi-e dor de casa părintească... Am copilărit în curtea Teatrului „Luceafărul”, ca într-un vis frumos. Cine nu ştie locul, nu prea îşi dă seama că în spatele teatrului sunt şi case de locuit. Aşa am crescut alături de oameni deosebiţi, începând cu părinţii mei, care erau actori la „Luceafărul”. Şi acum îmi place să „adulmec” aerul din centrul Chişinăului. Îmi petreceam timpul urmărind ore în şir drumul unei gângănii, o ajutam să treacă peste obstacole... şi eram fericită.
 
Portmoneul

Margareta: Am renunţat la el, pentru că nu-mi plac lucrurile triste. Banii nu sunt totul pentru mine, deşi conţinutul portmoneului este necesar pentru viaţa de toate zilele.
Doriana: Ce să spun? Puterea mea de cumpărare... Soţul nici nu ştie ce salariu am la teatru, doar bănuieşte. Mi-e şi ruşine să pronunţ suma.

Slăbiciunile

Margareta: Acasă la mama îmi plăcea să mă alint, acum nu prea am dreptul. Îmi place peştele, coca-cola, mai ales în ziua spectacolului, ador ochişorii dulci ai copiilor, atunci când mint frumos şi ingenios. Aici nu pot să lupt, mai degrabă cred că nu vreau să pot.
Doriana: Nu sunt indiferentă faţă de tot ce înseamnă manufactură – broderie, ţesut, croşetat, cusut, împletit. De câţiva ani, de Revelion, îi confecţionez fiului Petrică costume originale, deosebite. Cred că aş putea extinde această colecţie de costume într-o mică afacere de familie.

Valorile

Margareta: Credinţa, speranţa, respectul, responsabilitatea, adevărul, copilul din noi, cei şapte ani de acasă, părinţii care mi-au dat viaţă, familia, câţiva prieteni adevăraţi, curăţenia şi frumuseţea sufletului.
Doriana: Tata este pentru mine o sursă de spiritualitate profundă care mă învaţă să găsesc valori în lucrurile cele mai simple, date de la Dumnezeu. El îmi aduce starea sufletească în care sunt sinceră cu mine însămi, când ştiu ce e bine şi ce e rău, când iubesc şi dăruiesc cu plăcere, fără să aştept ceva în loc.