Irina Bivol şi Jasmina. Despre dragoste şi singurãtate sau ce-Şi doresc femeile

Două femei. Au ştiut să treacă cu demnitate şi eleganţă peste bariere şi prejudecăţi, reuşind să cunoască succesul într-o lume în care până nu demult, doar bărbaţii duri deţineau exclusivitatea asupra acestei stări de împlinire... Fug prin viaţă. Ambele pe drumurile lor, singuratice. Fug de dezamăgiri, de minciună, de întuneric.

JASMINA. Este născută în zodia Racului, la 11 iulie 1980, în Chişinău. Numele adevărat: Iuliana Bacalu. A absolvit ASEM, Facultatea de management şi este patroana Salonului de frumuseţe JASMINA. Cei dragi îi spun Jasmina.

IRINA. Este născută în prima zi a primăverii, la 1 martie. A absolvit secţia  dirijat coral la Colegiul „Ştefan Neaga” şi Academia de Arte, clasa maestrului Teodor Zgureanu. Este în scenă de 17 ani, cântă alături de fratele său,  Anatol Bivol. Este mama unei fetiţe de 13 ani, Cătălina. A debutat în formaţia „Fagure”, cu Ricu Vodă.

Despre Irina Bivol. Doamne, ce să zic? Nu s-a schimbat deloc. Eram încă în şcoală când ţineam să-mi cos costume şi rochii albe croşetate în care ieşea la televizor şi în care eu visam să fiu cea mai tare din clubul nostru. S-au îndrăgostit de ea câteva milioane de oameni, de aici şi de dincolo de Prut, iar ea le-a mulţumit pentru iubire prin iubirea din cântecele sale. Cântă în continuare cu aceeaşi pasiune, dar îşi împarte singurătatea cu fetiţa ei, Cătălina, şi şterge în fiecare zi din memorie bucăţi din poveşti de iubire eşuate.  

Despre Jasmina. Avea doar 22 de ani când, printre primele, s-a încumetat să-şi deschidă  un salon de frumuseţe în centrul Chişinăului şi l-a numit, îndrăgostită de florile de iasomie, JASMINA.  E un curaj să intri, atât de fragedă, în lumea necruţătoare a afacerilor, renunţând pentru o vreme la viaţa personală şi bucuriile unei iubiri adevărate, aceasta din urmă trecându-i de multe ori pe alături.

…Era o zi de sâmbătă când, pe canapeaua din redacţie, le-am rugat să-şi numere amintirile. Le-au trecut pe listă mai întâi pe cele mai triste. Pe urmă, şi-au zis că au fost nemiloase. Nu totul e atât de urâcios în relaţiile lor anterioare. Pe atunci, ele se numeau mari iubiri. După primele întrebări şi răspunsuri, Jasmina a reuşit să se scuture de haina ei de femeie de afaceri, transformându-se într-o fiinţă mai sensibilă decât mă gândeam că e. Greşisem crezând că nu-şi va deschide inima în faţa mea şi, mai ales, a dumneavoastră…  

Ne-am despărţit cu valizele pline de vise. Mă gândeam la articolul pe care urma să-l scriu. Jasmina, poate, la faptul că cele mai încântătoare femei vor veni după un pic de strălucire la „fabrica ei de frumuseţe”.  Irina, la cât de diferit este visul unei femei de visul unui bărbat. Şi noi, toate, la ce vor femeile… (Rodica Ciorănică)

între slăbiciune şi luptă

Irina: „Mi-aş dori să fiu mai dură, mai cu tupeu, dar aşa am fost educată. Poate că am luat prea multă îngăduinţă, evlavie şi bun-simţ de la mămica mea. Vreau uneori să erup, să explodez, să mă fac furtună, să-mi dau frâu liber, dar mă ţine-n chingi copilăria de la Cojuşna. E ca şi cum m-aş dedubla – una sunt cea din realitate – nesigură, slabă, fragilă – şi alta sunt  pe scenă. O Irină care se transformă, devine mai încrezută, este admirată. Bineînţeles că o iubesc mai mult pe cea de pe scenă, pentru că ea îşi uită complexele în culise. Imediat după clasa a patra, am mers la Chişinău, la Şcoala de pictură. Prea firavă şi prea necoaptă m-am rupt de lângă părinţi şi mi-a fost teamă să lupt. Mi-a fost şi frică, şi greu. De aici, probabil, nesiguranţa care mă urmăreşte mereu. Dar aceasta nu înseamnă că nu sunt o luptătoare. Am un copil pe care trebuie să-l protejez, am publicul drag care-mi cere sacrificiu şi dăruire.”   

Jasmina: „Eu ştiu ce vreau, ce-mi şede bine, cum trebuie să fie o femeie de afaceri. Am crescut între libertatea oferită de bunica, lângă care mi-am petrecut copilăria, şi severitatea mamei, pe care nu îndrăzneam s-o contrazic. Mama era o foarte bună croitoreasă şi m-a învăţat de mică să-mi placă hăinuţele frumoase, să fiu stilată şi altfel decât fetiţele din clasa mea. Ca să fie mândră de mine, imediat după ce am absolvit facultatea, mi-am pornit afacerea. De mult speram la o carieră de succes care să-mi permită să arăt ca o vedetă. Astăzi, este foarte greu să-ţi menţii afacerea în top în condiţiile unei concurenţe care nu iartă. Dacă aş fi mai slabă de înger, m-aş fi speriat demult. Încrederea în forţele proprii îmi este consolidată de marea dorinţă a întregului personal al salonului de a-i face fericiţi pe clienţi şi de a-i face să zâmbească mai des”.

dragostea părinţilor

Irina: Tata, ca toţi bărbaţii, este mai rezervat în sentimente. Aparent, nu s-a implicat în educaţia noastră, dar era grijuliu. În copilăria mea, părinţii nu-şi prea arătau iubirea... Abia acum, la bătrâneţile lor, mi-am dat seama cum se completează, mama cu tata, unul pe altul. Revin la sentimentele de adolescenţi, redevin tandri, îngăduitori, exact ca acum mulţi ani. Recent,
l-am dus pe tata la spital, iar seara, la telefon, m-a rugat să-i transmit mamei un pupic şi să-i spun că el e bine. Dar nu trecuse nici o zi de când plecase de acasă…

Jasmina: Părinţii au ştiut să-şi ferească dragostea de ochii mei. A durat mult, dar nu la nesfârşit. De trei ani, nu mai sunt împreună. Eram suficient de matură ca să nu sufăr şi să apreciez faptul că au ales, ca doi oameni inteligenţi, liniştea.
 
băiatul de demult

Irina: Eram în clasa a noua, la Şcoala de pictură. Tipul era în sat, într-a zecea. M-a condus acasă de la bal, ne-a mai întâlnit şi după, dar nu am ajuns nici la primul sărut. Flacăra s-a stins fără să fi pâlpâit măcar. În schimb, acest băiat a fost singurul candidat acceptat vreodată de tata. A suferit mai mult decât mine că nu s-a legat nimic între noi. Vezi că băiatul era din familie bună, de gospodari, şi în plus era cuminte…

Jasmina: Aveam 17 ani, eram studentă la ASEM şi mi-am imaginat că el este dragostea mea. Vreo jumătate de an m-a tot condus acasă, mi-a dat primul sărut şi… cam atât. Dragostea dintre noi se întâmpla mai mult în mintea mea, trăiam o iubire virtuală. Ce am fost pentru el, nu pot să-mi dau seama exact. Nu mi-a spus. Poate că avea ceva serios în gând, dar s-a dovedit că suntem diferiţi.

scrisorile de dragoste

Jasmina: Cele mai frumoase scrisori mi-au venit cam timp de un an prin poşta electronică. Nu ştiu nici acum cine e adevăratul autor. Dar m-au făcut să zbor, să visez, să sper şi să cred că dragostea există.

marea iubire

Irina: O mai aştept. Dacă după şapte ani de căsătorie am ajuns la divorţ, înseamnă că nu pot trece această relaţie la capitolul mari iubiri. Totuşi,  a fost iubire, pentru că din ea s-a născut Cătălina. Iubire la trecut. Dacă ar veni, ea, iubirea cea mare, prezentul continuu, nu contează care ar fi ambalajul, cu ştampilă sau fără. Important e doar gradul de libertate pe care o să mi-l ofere. Cei zece ani de singurătate mi-au impus un alt mod de viaţă. Nu aş mai suporta unele restricţii absurde. Important e să existe încredere reciprocă.

Jasmina: La modul general, iubirea e tot ce dorim, dar, în cele din urmă, e tot ce avem. Încă nu am trăit marea iubire, însă sper că voi întâlni persoana visurilor mele, aerul respiraţiei mele, cel cu care aş împărtăşi toate bucuriile şi necazurile, cu care aş descoperi comori ale lumii în care vieţuim, care mi-ar arăta cum şi unde e al nouălea cer. Mi-aş dori alături un bărbat puternic şi inteligent, lângă care m-aş putea simţi fragilă, ocrotită şi fericită. Aş vrea să fiu un ideal pentru acest bărbat, doar al meu, să-i pot dărui toată dragostea şi afecţiunea de care sunt în stare, să creăm o familie frumoasă cu doi copilaşi, o fetiţă şi un băiat. Acesta e marele meu vis.

Frumoase, de succes, dar singure

Irina: Mulţi se tem de acest clişeu – femeie frumoasă şi de succes. Mi se întâmplă ca cineva să mi se destăinuiască, peste ani, că ar fi vrut să mă cunoască, dar i-a fost frică să se apropie.

Dar nici nu fac vreun efort ca să schimb singurătatea mea pe altceva sau altcineva. Scena şi publicul este în stare să-mi ofere împlinirea  pe care şi-o doreşte orice femeie. Aşa că merg la concerte pentru a dărui ce am mai bun admiratorilor mei, toată dragostea şi căldura sufletească, ca mai apoi să-mi umplu fiinţa de aplauze, flori şi admiraţie. După care revin în patul meu, rece şi neprimitor. Cred în forţa întâmplării. Ies rar „în lume”, cam o dată la jumătate de an, şi atunci mi se întâmplă să mai cunosc pe câte cineva. Este greu să întâlneşti pe cineva care este şi liber, şi singur, şi simte nevoia să iubească. Uneori, ţine şi de noroc, iar Dumnezeu nu ne dă chiar totul. Primăvara trecută, am fost la un pas de căsătorie. Dar, brusc, omul de care mă gândeam să-mi leg viaţa, s-a speriat. De riscul şi de responsabilitatea de a fi alături de o persoană publică. În plus, Cătălina, dorind să mă întorc la tatăl ei, nu-l accepta şi lui i-a fost teamă că, între el şi ea, o voi alege pe ea. Şi a dat înapoi… Dar, de fapt, relaţia dintre noi doi se rupsese ceva mai devreme şi poate că din alte motive. Dar nu mă consider nefericită. Am un copil minunat, o profesie care-mi place, o casă…

Jasmina: Sunt o femeie care poate avea mai multe şi cred că merit mai mult. Am obţinut totul singură şi am rămas la fel de simplă ca şi atunci când luptam ca să-mi construiesc afacerea. Salonul îmi răpeşte foarte mult timp. Sunt mereu alături de echipa mea pentru a putea oferi clienţilor servicii de calitate şi multă atenţie. Îmi place să fac sport. Din păcate, mie îmi pot acorda prea puţin timp. Sigur că ies la distracţii, merg în cluburi, însă nu ca să caut acolo un bărbat pentru sufletul meu.  

 Seducţia

Irina: Nu pot fi femeia fatală şi „agăţătoare”. Prietenele îmi sugerează să fac şi eu ochi dulci, dar cred că această „strategie” nu mi se potriveşte.
Jasmina: Flirtul nu mă reprezintă nici pe mine. Îmi pare că aş putea fi incorectă şi aş răni pe cineva. Nu-mi doresc să schimb valorile adevărate pe unele false, fără sens, fără nuanţă. Cu vorbe fără nici un rost. Îmi place sinceritatea şi romantismul. Accept complimentele şi atenţia bărbaţilor ca pe un fenomen normal, dar numai dacă acestea sunt sincere.

Pedeapsa pe care nu mi-o doresc

Jasmina. Singurătatea şi clipele când sunt departe de cei dragi.
Irina. Mă doare răceala bruscă. Lipsa de comunicare. Replica “iar începi cu ale tale”, care mi se arunca atunci când încercam să înţeleg unde am greşit, eu sau el…Iresponsabilitatea şi toamnele care se grăbesc să vină într-o relaţie.

Regretele

Irina: Mi-aş fi dorit ca soţul meu să mă ţină de mână şi să mă privească cu duioşie în ochi, să-mi ofere toată dragostea lui. Dar nu a ştiut să fie tandru. Şi asta m-a făcut nefericită… Peste ani, am înţeles că mă iubea în felul său, dar acest fel de a iubi m-a făcut să renunţ la ideea de a mai da o şansă relaţiei noastre. Dar, mai ştii? Viaţa îţi poate rezerva atâtea surprize…

Jasmina: De trei ani, nu mai sunt cu cel care credeam că e marea mea iubire. Am fost împreună zi de zi, dar nu am stat într-o casă, pentru că mama mi-ar fi cerut să mergem mai întâi să ne cununăm. Am avut nenorocul să trăiesc o mare dezamăgire. Observaţiile şi gelozia lui fără nici un temei mă sufocau. Ştia să mă înţepe cu mici răutăţi, care se năşteau din neîncredere; i se păreau suspecte până şi stările mele de veselie sau siguranţa din priviri. Avea un fel straniu şi cinic de a iubi. Am simţit umărul lui, dar nu şi tandreţea. M-a iubit la nebunie fără să mă facă fericită.

Până nu demult, exista un bărbat în inima mea, dar am renunţat la gândul de a mai fi cu el. Am pus prea mult suflet în această relaţie şi totul a fost în zadar. A trişat, s-a jucat cu sentimentele mele şi cu speranţa de a crea un viitor comun. Refuz să stau alături de un bărbat care să mă rănească. Am nevoie să simt că sunt cea mai importantă femeie din viaţa omului iubit. Iar fericirea depinde, în mare măsură, de faptul cât şi cum eşti în stare să oferi, să primeşti. Uneori, mă gândesc că marile iubiri sunt cele pe care nu le poţi avea... decât pe jumătate.

Bărbatul care minte

Jasmina: Îi zic adio. Chiar dacă pot ierta uşor.
Irina: Nu-l accept. Mă detaşez. Iar decepţiile îmi deschid un nou suflu. Încep să creez. Ultimul nostru hit, “Dorule”, o piesă pe care am trăit-o cu adevărat, s-a născut dintr-o mare deziluzie.

Despărţirile

Irina: Le suport greu şi dureros. Mă ajută rugăciunile către Dumnezeu. Aproape întotdeauna îmi găsesc refugiu alături de părinţi. Primele lacrimi le vărs acasă.
Jasmina: Uit greu. Mă retrag în afacere. Încerc să fug de necazuri în compania prietenilor dragi.

Nefericirea

Irina: Am trăit mai multe stări de nefericire. Prima a fost când Cătălina a înţeles că m-am despărţit definitiv de tatăl ei. Era greu să suport  şi eşecul relaţiei, şi suferinţa copilului meu, plângeam în pernă. O altă mare nefericire şi un mare păcat este faptul că am renunţat la primul meu copil, înainte ca el să se nască. Azi, ar fi avut 17 ani. Nici relaţia cu soţul meu nu era tocmai perfectă. La mijloc era şi succesul nostru în muzică, nou-nouţ… Este o poveste tristă. Mama ne-a născut pe toţi patru, iar când trebuia să vin pe lume  eu, al treilea copil, s-a gândit să renunţe la mine. Gândul ei a coincis cu apariţia unui articol scris în numele unui copil care nu s-a născut. A decupat articolul,  l-a păstrat şi mi l-a întins să-l citesc, peste douăzeci de ani. Un articol care mi-a salvat mie viaţa, nu şi pe cea a copilului meu. Cineva m-a influenţat mai mult decât propria mea mamă.

Plânsul

Jasmina: Ascund asta de lume, public şi ochi invidioşi. Chiar şi mamei nu-mi place să-i arăt că mă doare ceva. Eu pot să lăcrimez în suflet, doar pentru mine.  
Irina: Mă fac să lăcrimez şi lucrurile frumoase. Pot plânge în scenă, pentru că trăiesc ceea ce cânt, fiecare notă, fiecare emoţie. Mă bucur că mai pot plânge şi mi-e milă de cei care nu pot.

Iubiri care nu mor

Irina: Cred că există. Chiar dacă s-ar putea să nu le cunosc niciodată. Mă emoţionează bătrânii care se mai ţin de mână. Mă bucur pentru ei şi mi-aş dori o astfel de iubire, cu sentimente care nu se lasă stinse de ani.  

Jasmina: Cred, dar nu ştiu sigur cum e asta.  Singura condiţie este reciprocitatea. Dar şi atunci e nevoie de luptă.