Ilan Shor. Viaţa văzută la 23 de ani

Cine n-ar vrea să fie în locul lui? Să stai de mic copil la masă cu feciorii şefului statului... Preşedintele, pe care ceilalţi îl văd la televizor, să te bată pe umăr şi să te întrebe cum e la şcoală? Să primeşti orice maşinuţă îţi doreşti şi, peste ani, să nu-ţi aminteşti care a fost jucăria preferată, pentru că le-ai avut pe toate, pentru că nu ai avut nici un vis imposibil...

Baiat de treabă, zic despre el notorietăţile din business care, din întîmplare, i-au urmărit evoluţia încă din copilărie, cînd a venit încoace de la Tel Aviv. Este tînărul care nu a avut niciodată probleme. A simţit responsabilitatea vieţii abia cînd, într-o zi, locul mereu ocupat de lîngă el, cel al tătalui său, s-a eliberat pentru totdeauna... Zîmbeşte ca un lord englez, chiar dacă telefoanele îi sună aproape fără pauză şi el promite tuturor să revină. Şi chiar revine. Fumează mult şi e conştient că prea mult. Dar cum altfel să-ţi mai reduci din stres cînd, de la 18 ani, te-ai trezit patron al unui întreg imperiu de afaceri? Asigurări şi duty-free. Deşi diferite, toate - captivante.

> Tata mi-a fost alături toată copilăria. Pot să spun că lîngă el am trecut şi şcoala copilăriei, şi şcoala afacerilor, şi şcoala vieţii. Mi se pare important ca relaţia dintre tată şi fiu să se construiască pe bază de prietenie şi nu după principiul manifestărilor de forţă... Cu el îmi era tot timpul mai interesant decît la şcoală, decît oriunde. S-ar putea că de asta nici nu am fost cel mai bun elev. Aveam trei discipline preferate – matematica, istoria şi engleza. Bine, engleza o învăţam pentru că trebuia. Mereu am ştiut unde vreau să ajung şi m-am orientat spre asta. Tata este prietenul meu cel mai bun, iar mama - omul pe care-l iubesc.

> Am învăţat în 10 şcoli. În funcţie de interesele companiei, îmi schimbam şi eu şcoala... Am învăţat la nr. 15, 22, apoi 53, apoi 11, apoi 40. Nu sufeream deloc cînd plecam, deoarece îmi plăcea să cunosc oameni noi, să-mi fac relaţii noi. Pînă la urmă, am absolvit liceul „Logica”, fondat de tata. Sigur că s-au găsit din cei care au comentat că tata a făcut o şcoală ca eu să pot ridica o diplomă de undeva. Aberaţii. Asta e mai bine să nu scrieţi. „Logica” e o şcoală particulară, un proiect social, care, între timp, a fost închisă. În acest an, vreau să o redeschid în amintirea tatălui meu.

> La 13 ani am avut prima afacere proprie. Trei magazine de telefoane mobile. Acum pare amuzant, dar îmi era foarte interesant. Îmi părea că fac o afacere tare şi că tata, în curînd, nu se va mai descurca fără mine. Eram dealer Voxtel. Eu gestionam procesul de cumpărare-vînzare.

> Unii dintre colegi îmi călcau pe urme, încercau şi ei cîte ceva. Erau dintre cei care vindeau gumă de mestecat. Alţii - altceva. Era timpul în care comerţul se considera o afacere modernă. Pe mine mă pasiona însuşi procesul... Ce-i trebuie unui copil la 13 ani? Chupa Chups, o discotecă pe săptămînă şi bani de buzunar. Aveam toate astea şi mă interesa să exploatez businessul, de ce, cum, ce iese... Ăsta, cu telefoane, a ţinut un an.

> La 16 ani am avut prima minitipografie. De ce tipografie? Mi se părea curios şi actual. Spuneam - tata, eu vreau asta. El îmi cerea să argumentez, să-i aduc plan de afaceri. Eu făceam nişte notiţe, calcule, cifre, după care el îmi dădea bani să încep. Mai tîrziu, m-am lansat în activităţi mai serioase, am pornit pe alte direcţii. În 2005, tata nu a mai fost şi toate au rămas pe umerii mei. Am început să trăiesc altfel.

> Lucrurile s-au schimbat cam repede pentru mine. Şi s-au complicat. Pînă la 18 ani, nu am avut nici un fel de probleme. Toate aşa-zisele mele probleme de pînă în 2005 aveau aceeaşi finalitate - discutam cu tata şi găseam împreună soluţia. Atunci lucrurile s-au schimbat. Responsabilitatea nu a mai putut fi împărţită cu nimeni. Mi-am dat seama că personal port răspundere.

> Îi mulţumesc lui Dumnezeu că în viaţa mea a rămas echipa cu care a lucrat tata. Persoane extraordinare ca Ilona Shor, Valeriu Romanov, oamenii care fac echipă bună şi în viaţă, şi la serviciu şi în care tatăl meu a avut toată încrederea. Ei mi-au rămas alături în clipele dificile şi mi-au ajutat să merg mai departe. Şi azi administrez afacerea împreună cu ei.

> Desigur, ca orice copil, am plîns uneori. Cine  zice că nu a plîns, minte. Dar nu ţin minte ce motive am avut să plîng. Cu siguranţă, nu din cauza lipsurilor. Am primit întotdeauna tot ce mi-am dorit.

> De mic mi-am dorit sa fiu matur. Mă interesa procesul prin care ajungi mare. Prietenii au fost mereu mai mari decît mine. Şi cei pe care-i am acum sînt cu 10 ani mai mari. Eram curios să văd cum gîndesc, despre ce discută, să mă compar cu ei şi să-mi imaginez cum voi fi la vîrsta lor.

> Pînă la 10 ani mă vedeam diplomat... Aşa era mediul tatei. Mai tîrziu, mi-am dorit să ajung om de afaceri.

> Cel mai bun prieten este Gabi Stati. Cred că îi sînt dator pentu multe. Îmi place că este sincer, de nădejde, cumsecade, ceea ce rar întîlneşti în societatea noastră. În viaţă avem fel de fel de situaţii. Cînd există cineva ca Gabi lîngă tine, treci peste orice. Pe de altă parte, cînd ai atîta încredere într-un om, rişti, uneori, să nu triezi informaţia. El poate face glume, iar eu, uneori, le iau în serios... Pînă la urmă, rîdem împreună... Pare o naivitate dintr-o parte, dar îl consider omul care are tot timpul părerea sa obiectivă, mereu şi-o poate argumenta, iar cînd un om are linia sa de comportament, atitudinea sa, atunci e personalitate. Gabi mai are o trăsătură de caracter foarte importantă – are un respect deosebit pentru oamenii mai în vîrstă, are 7 ani de acasă, cum se spune în Moldova...

> Într-o ediţie „Forbes”, Abramovici a spus că „omul despre care scrie presa şi eu, sînt persoane absolut diferite. Care dintre ei este mai bun? Nu eu sînt cel care trebuie să judece...” Gabi este un om de succes şi, cu siguranţă, unii vor încerca să-i găsească neajunsuri. Eu ştiu cît îi ajută pe alţii, absolut dezinteresat, o face pentru Dumnezeu, sau pentru că aşa simte... nu contează. Contează că nu trece nepăsător pe lîngă dureri străine.

> Sînt flatat că am fost inclus în top 50 cei mai influenţi în 2009, alături de Vitalie Nagacevschi sau Chiril Lucinschi, pentru care am un respect deosebit. Eu niciodată nu împart oamenii în miniştri, deputaţi, bucătari, tractorişti sau şoferi. Este o baie la Moscova, „Sandunî”. Acolo există o inscripţie pe perete: „Aici toţi sînt egali”. Nu contează cine stă la aburi. Top 50 este o ediţie prestigioasă. Sper că am ajuns acolo pe merit. În tot cazul, eu mă străduiesc să-mi trăiesc viaţa astfel încît să nu-mi fie ruşine de nimic. Tot ce fac, nu fac pentru ceva, ci pentru că aşa ar fi corect. Niciodată nu mi-am propus să fiu influent. Am poziţia mea. Cine vrea, o acceptă, cine nu, nu.

> Citesc, dar nu atît de mult cît mi-aş dori. Nu am atîta timp.

> Sînt un jucător în afaceri, dar niciodată nu sar calul, adică nu depăşesc limitele. Totodată, nu  permit nimănui să-mi neglijeze drepturile. Nu atac pe nimeni, dar cînd sînt atacat, nu-mi permit să las lucrurile baltă. Îmi voi apăra drepturile legale pînă la capăt, dacă ştiu că dreptatea e de partea mea.

> Sînt mereu orientat spre victorie. Şi cred în asta. Nu dau înapoi. Merg pînă la capăt.

> Una din regulile lui Donald Trump este „Nu te opri niciodată. Chiar dacă în faţa ta se află un zid, treci prin el”.  Pentru mine, oprirea ar fi începutul căderii. Dacă am lăsat din ritm, pierd. De asta merg înainte. Întotdeauna.

> Raţiune şi plăcere. Nu pot face afaceri fără plăcere. Nu aş avea impuls.  

> Îmi place tot. Comunicarea, în opinia mea, e acea bucurie omenească pe care trebuie să o exploatăm maximal. Iarna iubesc gerul. Primavara - aerul proaspăt. Vara, iubesc soarele şi căldura. Iubesc toamna pentru că e timpul meditaţiilor. Ploaia o iubesc pentru că mă predispune la muncă.  

> Mă ajută credinţa în Dumnezeu. Poate nu merg de fiecare dată la Sinagogă, nu sînt ultrareligios, dar pofta mea de viaţă îi ajută pe oameni. Credinţa mea îmi spune că trebuie să împărtăşesc durerile oamenilor. Eu nu trăiesc doar în oficiul meu. Nu stau toată ziua în casa mea, în maşina mea. Eu trăiesc cu oamenii, cu viaţa lor.
Mie mi-e bine, dacă lor le este bine. Unde pot, mă implic. Dacă cineva are probleme, nu pot afirma că nu mă priveşte. Nu-mi ajung doar bucuriile mele. Mai am nevoie de ceva, de stările de împăcare şi de împlinirile celor din jur.   

> Am un amic la Moscova, are un oficiu uriaş, 200 m.p. doar biroul său. Totul e făcut din marmură, totul în jur emană lux, iar pe masa lui stă un mic panou pe care scrie: „Aşa nu va fi mereu!” E important să-ţi dai seama de asta. Sînt diferite etape în viaţă. Da, noi vrem să fie mereu mai bine, nu vreau să mă predispun la mai rău, gîndesc pozitiv şi, cel puţin, vreau să acţionez astfel, încît tuturor să le fie mai bine. Sînt părtaşul soluţionării paşnice şi civilizate a problemelor. Acţiunile iraţionale nu mă reprezintă. Niciodată nu atac primul.

> Duty-free e afacerea pe care familia mea o are de 25 de ani, e afacerea pe care a adus-o familia mea în Moldova şi care ne face cunoscuţi în lume. Despre noi se scrie în revistele străine. Nu mă laud. Sînt fapte. Nu mă voi băga niciodată în business-ul legat de telefonia mobilă, pentru că mă atrage mai puţin. Fac ceea la ce mă pricep, ştiind că eşti respectat atunci cînd îţi cunoşti munca. Sigur că perfecţiunea nu are limite. Oricînd e loc de mai bine. Să mă laud un pic. Nimeni nu poate neglija astăzi faptul că, într-un timp atît de scurt, am reuşit să aducem oficial în Moldova brandul „Chanel”.

> „Chanel” în lumea parfumeriei e ca „Rolls Royce” în lumea automobilelor. Special pentru francezi am făcut un magazin de 100 m.p. în Aeroportul Chişinău. Magazinele noastre nu cedează cu nimic celor din Frankfurt sau Domodedovo. Preţurile sînt aproape cele mai joase din CSI şi chiar din Europa. Am fost nominalizaţi la categoria cel mai rapid dezvoltat sector Duty-free din spaţiul CSI. În Europa, sîntem în top 10 companii. Sînt cifre care te fac să te simţi puternic. Lumea Duty-free este foarte îngustă. În lume există circa 200 de proprietari de duty-free şi noi ne cunoaştem reciproc, vorbim despre oricine...

> Banii nu sînt sensul vieţii, ci un mecanism al afacerilor. Cu cît mai mulţi bani am, cu atît mai mult îmi dezvolt afacerile. Banii sînt pentru mine un mijloc de a mă mişca.

> Îmi place să cheltui pentru cadouri. Nu joc la casino. Dintre maşini, mi se potriveşte „Mercedes”, dar respect şi alte branduri. Iubesc şi mă bucur de ceea ce am eu. De altfel, am tot respectul pentru „Volvo” şi „Peugeot”. Prima maşină nouă a fost un Peugeot 406, automobilul meu de la 14 ani. Asta să nu scrieţi...

> Nu ştiu dacă au umblat sau nu fetele după mine... Nu mă consider un romantic, chiar dacă în anumite momente toţi bărbaţii sînt romantici. Eu nu scriam versuri, nu cîntam romanţe pe la geamuri... Le atrăgeam prin discuţii, polemici... Am avut nişte istorii la şcoală, pe unele le ţin minte.

> Dragostea e un melanj. Primul component al melanjului este pasiunea. E starea în care simţi că vrei să săruţi omul. Al doilea, e prietenia. Pe urmă, respectul. Atunci cînd toate se suprapun, e dragoste. Probabil.

> Moscova e oraşul meu iubit. Pentru ritmul de acolo. Îmi place Viena pentru istorie. Odesa, pentru mare. Parisul pentru că e Paris.

> Cred că datoria noastră, a oamenilor de afaceri, este să încercăm să fim mai aproape de problemele societăţii şi să ajutăm guvernarea să găsească soluţii adecvate. Totodată, cred că business-ul nu trebuie să se implice în politică, iar politica nu trebuie să se implice în afaceri.

Text:  Rodica CIORĂNICĂ • Foto: Florin TĂBÎRŢĂ