Igor Boţan. Îndrăgostit de POLITICĂ

Adoptarea de către Parlament, la finele anului 2005, a Concepţiei de colaborare cu societatea civilă a făcut ca în 2006 influenţa unor ONG-uri şi lideri din sectorul neguvernamental să devină una semnificativă. Igor Boţan, directorul executiv al Asociaţiei pentru democraţie participativă ADEPT, este unul dintre liderii de ONG-uri menţionate în rândurile de mai sus.

De altfel, a reuşit să capete reputaţia unui profesionist, îndeosebi în materie legislativă şi electorală, încă înainte de adoptarea de către Parlament a Concepţiei privind colaborarea cu societatea civilă. Documentul respectiv a însemnat pentru ADEPT şi personal pentru Igor Boţan trecerea la un nou nivel de dialog cu structurile statului.

Pe parcursul anilor, Igor Boţan a reuşit să-şi facă un nume şi în rândul partidelor politice din Moldova. Pentru acestea, el este un expert cu renume, cele mai multe din spusele sale devenind axiome.

Cum vede un analist politic politica din Moldova? Este un joc serios sau un joc murdar?

În general, politica este o ocupaţie serioasă, inclusiv în Moldova. La fel ca şi în sport, un joc serios poate fi şi murdar, însă poate fi şi o demonstraţie de fairplay. Aceasta din urmă atrage simpatii pentru cei care practică un comportament onest. În sport scopurile sunt cât se poate de clare: murdare pot fi metodele de atingere a acestora. În politică însă lucrurile se complică, deoarece, pe lângă obiectivele declarate în numele binelui public, adeseori se urmăresc şi scopuri obscure. Tocmai metodele de promovare şi realizare a scopurilor obscure fac politica murdară. În statele în curs de tranziţie, în special în cele din spaţiul postsovietic, politica este, de fapt, cel mai profitabil business. Din această perspectivă, pot spune că şi în viaţa politică din Moldova există multă lucruri insalubre.

Care politicieni au cele mai mari şanse de reuşită în Moldova – cei care se orientează spre Rusia, cei care susţin apropierea de România sau cei care „pedalează” pe teoria moldovenismului?
 
De obicei, politicienii sunt “vânzători de speranţe” pe care cetăţeanul le acceptă în schimbul votului. Până în prezent, au avut şanse mai mari cei care au fost destul de abili la calcule şi au cunoscut mai bine aşteptările majorităţii cetăţenilor. Este adevărat că toate ofertele serioase ale formaţiunilor politice moldoveneşti au fost  într-un fel sau altul legate de orientarea politicii externe – prorusească sau proromânească. „Moldovenismul” s-a pretins drept soluţie de compromis. După 15 ani de independenţă, devine tot mai clar că Republica Moldova este extrem de dependentă de influenţele externe. Ce a fost cunoaştem, acum trebuie să facem  abstracţie de trecut. La ora actuală, în regiunea noastră concurează două proiecte fundamentale – cel european şi cel rusesc. Orice proiect intern, inclusiv cel al şefului statului – „Moldova suverană” – lansat în 2001, nu poate evita influenţele celor două proiecte internaţionale. Proiectul rusesc de constituire a Comunităţii Euroasiatice nu poate fi acceptat de Moldova, fiindcă este internaţional doar în măsura în care îi serveşte Rusiei pentru refacerea şi menţinerea influenţei sale în fostele republici sovietice. Adică este, mai degrabă, un proiect de interes strict intern pentru Rusia, deoarece oferă foarte puţin Moldovei şi altor state CSI-iste. În acelaşi timp, realizarea proiectului rusesc creează mari probleme: subminează independenţa Moldovei prin susţinerea făţişă a separatismului; subminează economia noastră prin impunerea a tot felul de embargouri; subminează chiar încrederea noastră în posibilitatea de a îmbunătăţi relaţiile pe viitor, prin cultivarea naţionalismului rusesc ca forţă motrice a refacerii măreţei Rusii. În fond, Rusia, pur şi simplu, nu are o idee integratoare atractivă pentru noi, aşa cum a insistat să aibă în secolul XIX, când pretindea că eliberează Balcanii ortodocşi de dominaţia otomană, sau în secolul XX, când, sub paravanul ideii comuniste, a pretins că poate ferici întreaga omenire. Dimpotrivă, Rusia ne sperie prin faptul că-şi face alianţe doar cu regimurile antidemocratice, autoritare, modele spre care lunecă ea însăşi. Monetizând relaţiile din CSI, impunându-ne preţuri europene la hidrocarburi, Kremlinul, de fapt, face imposibilă realizarea intenţiilor de integrare în spaţiul euroasiatic.

Şi de vreme ce prin metodele sale Rusia vrea să pună Moldova şi alte state din CSI în genunchi, pentru ca acestea să ceară indulgenţă şi să accepte supunerea, răspunsul nu poate fi decât acesta – orientarea spre proiectul european. Pentru contribuţia la ştiinţa şi cultura universală vom continua să iubim Rusia, dar de la distanţă. E şi normal să fie aşa. De vreme ce plătim pentru bunurile din această ţară la fel ca şi europenii, de ce să nu tindem şi spre standarde europene, bazate pe adevărate valori?! Tocmai în asta constă esenţa proiectului european. Aici problema este exact inversă – noi ne vrem în Europa, care ne ridică bariere de calificare. Însă nu există nimic mai util pentru modernizarea ţării decât asedierea unor bariere europene de calificare. Prin politica europeană de vecinătate putem obţine sprijin pentru asedierea barierelor: trebuie doar să vrem şi să putem convinge majoritatea cetăţenilor despre beneficiile de mare perspectivă pe care ni le deschide proiectul european.

Apropo, România ne-a ajutat foarte mult şi ne poate ajuta şi în continuare. Demersurile României în 2006 s-au soldat cu acceptarea Republicii Moldova în Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est (PCESE) şi CEFTA. Frica unei părţi a clasei politice moldoveneşti este una exagerată din simplul motiv că, în calitatea sa de membru al NATO şi UE, România este obligată să-şi coordoneze toate proiectele majore cu Bruxelles-ul şi Washington-ul. Clarificând aceste lucruri, voi încerca să răspund la întrebarea dvs. – pe viitor vor avea cele mai mari şanse politicienii care vor putea convinge cetăţenii că un proiect european pentru Republica Moldova este realizabil şi singurul viabil. Rezultatele sondajelor din ultimii ani şi sprijinul financiar promis recent din partea UE sunt cât se poate de elocvente în acest sens.   

Aţi putea face un pronostic al evoluţiei partidelor din Moldova în următorii ani?

Alegerile locale generale din 2007 sunt determinante pentru evoluţia partidelor în următorii ani. Pentru a răspunde cât mai exact la întrebarea dvs., vă invit să facem un exerciţiu. Aruncând o privire asupra listei oamenilor politici cu o  anumită pondere în ratingurile sondajelor de opinie, chiar şi în cazul celor flancaţi de marja de eroare, observăm că toţi sunt lideri de partide sau ocupă funcţii publice importante. Dacă mai luăm în consideraţie faptul că nu au mai rămas nişe doctrinare neacoperite de partidele înregistrate, constatăm că doar cinci-şase partide din topul recentelor sondaje vor putea concura serios în următorii ani.

Cred că doar Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) şi Partidul Popular Creştin-Democrat (PPCD) au strategii mai mult sau mai puţin elaborate pe termen mediu şi pentru o perspectivă mai îndelungată. Totuşi, principala intrigă va fi legată de consolidarea polurilor liberal şi social-democrat de pe eşichierul politic. Existenţa a şase partide liberale şi a patru partide social-democrate, câte avem acum, este o risipă nepermisă de eforturi, precum şi o premisă sigură pentru ratarea oricăror oportunităţi de a deveni cu adevărat influente. Cunoscând moravurile elitei noastre politice, n-ar trebui să ne mire faptul că reprezentanţii acesteia vor prefera să rămână păgubaşi cu toţii numai să nu permită unuia dintre liderii liberali sau social-democraţi să devină „şef” pe ceilalţi. Mă tem însă că nu vor accepta nici măcar ca unul să devină “primul între egali” prin formarea coaliţiilor. Totuşi, sper că eventualele coaliţii sau fuziuni se vor produce măcar după alegerile locale şi în perspectiva celor parlamentare din 2009.

Ce şanse există ca actualul partid de guvernământ să-şi schimbe denumirea şi doctrina?

În principiu, şanse în acest sens există, dar m-aş mira să fie realizabile. Este adevărat că preşedintele Voronin, imediat după votul din 4 aprilie 2005, a promis “modernizarea” PCRM, inclusiv examinarea problemei privind schimbarea denumirii acestei formaţiuni până în octombrie 2006. Data-limită a trecut şi, precum se vede, pe liderii PCRM nu-i prea deranjează problema respectivă. Fiind pragmatici, ceea ce-i preocupă de fapt este ratingul formaţiunii. Aşadar, problema trebuie tratată în exclusivitate din acest punct de vedere, ţinând cont de faptul că denumirea abandonată ar putea fi revendicată de o potenţială forţă politică rivală. Dacă declinul ratingului PCRM, atestat de sondaje, va deveni mai pronunţat, nu este exclus să se recurgă la o “modernizare”  profundă a partidului, ajungându-se şi la schimbarea denumirii acestuia. De fapt, cu diferite ocazii, preşedintele Voronin a răspuns la această întrebare. Spre exemplu, în interviul oferit pentru PRO TV, în noiembrie 2005, el a invocat drept argument în favoarea menţinerii denumirii actuale faptul că PCRM este o formaţiune de succes şi că este ilogic ca în asemenea situaţii să se opereze transformări cu efect incert sau care, cu siguranţă, ar diminua atractivitatea formaţiunii. Astfel, pe de o parte, remarcăm că nu s-a produs nimic spectaculos în acest sens. Însă, pe de altă parte, preşedintele Voronin a întreprins câteva mişcări pentru a se “scutura” de învinuirile Partidului Democrat şi ale Partidului Social Liberal precum că nu şi-ar fi onorat promisiunile. În acest sens, în martie 2006, PCRM a convocat la Chişinău o conferinţă internaţională cu participarea deputaţilor comunişti, în frunte cu liderul acestora din Parlamentul European, Francis Wurtz, în cadrul căreia s-a decis stabilirea unor relaţii de colaborare între Stânga Unită Europeană şi comuniştii moldoveni. Ulterior, cînd lui V. Voronin i s-a amintit despre promisiunile din 4 aprilie, el a răspuns că din mai 2006, PCRM s-a asociat Stângii Unite Europene. Aluzia a fost clară – dacă în Parlamentul European există o fracţiune a forţelor comuniste din Europa, atunci de ce un partid asociat acestor forţe n-ar putea să se afle la guvernare în Republica Moldova, mai cu seamă că a fost ales de cetăţeni într-un scrutin monitorizat de instituţiile europene? Să mai zică cineva că asta nu-i “modernizare”, deşi este absolut clar că e vorba despre adaptare la o anumită situaţie. Prin această prismă s-a văzut şi cum a reacţionat PCRM la „Raportul Tismăneanu” privind condamnarea guvernării comuniste în România.   

Se va retrage din politică Vladimir Voronin după 2009? Pe cine vedeţi în locul său?

Nu cred că preşedintele Voronin se va retrage din politică după 2009. Dacă nu vor interveni factori de “forţă majoră”, ponderea lui politică va rămâne foarte mare. După ce a deţinut două mandate prezidenţiale, nu-l văd pe Vladimir Voronin în funcţia de preşedinte al Parlamentului, “moderând” încăierările deputaţilor. Nu mi-l imaginez nici în funcţia de prim-ministru, purtând răspundere personal pentru implementarea politicilor de guvernare şi fiind pasibil de convocare în faţă deputaţilor pentru dări de seamă sau chiar de o eventuală demitere. Înclin să cred că el va prefera să devină lider al fracţiunii parlamentare a partidului pe care-l va aduce în Legislativ în 2009, în fruntea listei de candidaţi. Toţi vor înţelege că această funcţie este una mai curând onorifică pentru o personalitate care a realizat maximum în politica moldovenească. Dar să nu ne facem iluzii, această funcţie onorifică ar fi şi una de mare influenţă, dat fiind faptul că, oricum, PCRM are mari şanse să rămână un element-cheie în viaţa politică moldovenească.  

În ceea ce priveşte problema succesiunii la funcţia de şef al statului, lucrurile nici pe departe nu sunt clare. Cu certitudine, problema respectivă este în atenţia partidului de guvernământ, dar şi a “partenerilor strategici” ai acestuia. Dacă analizăm sondajele de opinie, observăm că respondenţii agreează într-o măsură mai mare figurile lui Marian Lupu şi Vasile Tarlev pentru funcţia în cauză. Preferinţele cetăţenilor nu sunt de neglijat. De aceea, cred că preşedintele Voronin va menţine balanţa intereselor celor două figuri. Am putea afirma că ni s-a demonstrat deja cum se face acest lucru – debarcarea ministrului Economiei şi Comerţului, Valeriu Lazăr, considerat „omul lui Lupu” a fost, oarecum, echilibrată de ameninţarea lui Vasile Tarlev cu “cartonaşul roşu”. Se crede că premierul s-ar bucura mai degrabă de simpatia membrilor de rând ai PCRM. Dar poziţiile acestuia sunt vulnerabile din perspectiva unei eventuale faze a “modernizării” PCRM, el riscând să fie demis oricând, ieşind definitiv din mizele marelui joc politic. Vasile Tarlev ar trebui să fie foarte “ascultător” în continuare.  Totodată, Marian Lupu are un grad mai mare de libertate, dar şi mai multe şanse de a fi susţinut şi de potenţialii “parteneri strategici” ai PCRM. Dar, repet, lucrurile sunt încă foarte vagi. Deocamdată, nu ştim nici care dintre cei doi parteneri ai PCRM va avea în 2009 statutul de “partener strategic” principal. Asta contează foarte mult.           

Care, în opinia dvs., este soarta PPCD după votul din 4 aprilie 2005?
 
Imediat după 4 aprilie 2005, ziarul „Flux” a inserat un articol sub denumirea „PPCD şi cronica unui risc asumat”. Prin urmare, formaţiunea este perfect conştientă de potenţialele riscuri de erodare a imaginii drept consecinţă a votului cu pricina. Nu-l văd pe liderul PPCD, Iurie Roşca, dând înapoi după asumarea acestui risc. El mai degrabă va lupta pentru realizarea unor oportunităţi inedite pe care i le deschide noua sa postură. Este interesant faptul că atunci când toţi observatorii aşteptau colapsul „parteneriatului strategic”, însoţit de vreun scandal de proporţii, s-a întâmplat tocmai contrariul. În alocuţiunea sa din 29 iulie a.c., cu ocazia încheierii sesiunii de vară a Legislativului, liderului fracţiunii parlamentare a PPCD, Vlad Cubreacov, a trasat foarte clar perspectivele „parteneriatului strategic”. Ce-i drept, PPCD a condamnat acţiunile PCRM în domeniile sensibile, legate de problemele istoriei integrate, limbii române, Mitropoliei Basarabiei, dar a făcut-o într-o manieră foarte specifică. Protestele PPCD sunt, mai mult sau mai puţin, echivalente cu cele ale altor formaţiuni de opoziţie, însemnând că PPCD nu mai protestează la capacitatea întregului său potenţial. Astfel, este scos în evidenţă faptul că nici o altă forţă politică, cu veleităţi de “opoziţie autentică”, nu este capabilă să-i repete rolul de protestatar eficient, în măsură să facă necesară, bunăoară, intervenţia Consiliului Europei pentru impunerea unor moratorii etc. Mai mult, liderul PPCD îşi permite să ia în zeflemea protestele opoziţiei intransigente, care „oboseşte după o jumătate de oră de blocare a tribunei centrale a Parlamentului”. Am menţionat deja că este puţin probabil ca PPCD-ului să-i placă toate acţiunile PCRM, însă dacă ar încerca să protesteze la cote maxime, PPCD ar risca să piardă calitatea de „partener strategic” principal. Calitatea respectivă este râvnită şi de Partidul Democrat (PD), lucru care explică, oarecum, reluarea atacurilor PPCD la adresa PD. Din punctul meu de vedere, calculul PPCD este după cum urmează: în situaţia în care ratingul PCRM este oricum în declin, dar fără a-i pune în pericol rolul dominant, statutul de principal “partener strategic” al acestuia îi oferă un potenţial beneficiu politic. Vorba e că şi PCRM are şi va avea nevoie de un „partener strategic” pentru următoarele alegeri prezidenţiale. În plus, PPCD nu este un simplu partener, ci un partener-membru al Internaţionalei Creştin-Democrate, cu poziţii dominante în Parlamentul European (PE). Pentru a înţelege de ce e important acest lucru, merită să amintim că, cu diferite ocazii, Iurie Roşca afirma că draft-urile rezoluţiilor PE referitoare la Republica Moldova sunt consultate de către deputaţii europeni cu PPCD.

Concluzia: în primul rând, PPCD va face tot posibilul ca să rămână o formaţiune distinctă, cu istoria şi gloria celui mai vechi partid activ din Moldova, luptând pe segmentul său electoral tradiţional pentru a-l extinde sau a nu admite, cel puţin, comprimarea lui; în al doilea rând, în eventualitatea unei reuşite de a-şi menţine calitatea de principal “partener strategic” în 2009 şi după aceasta, PPCD ar putea pretinde să coparticipe la guvernare, evident, doar în perspectiva menţinerii vectorului politicii externe de integrare europeană. Aceste lucruri explică, după mine, comportamentul PPCD, în special în problema audiovizualului, precum şi multe alte nuanţe ale “parteneriatului strategic”. Bineînţeles, riscurile sunt foarte mari, dar şi eventualele beneficii pentru PPCD ar fi considerabile.

Credeţi că există vreo posibilă nouă coaliţie de genul BMD? Dacă da, pe cine vedeţi în calitate de figuri de bază?
   
BMD-ul s-a vrut un fel de “tanc electoral”, dorinţă oarecum justificată în 2004, când la guvernare se afla un partid cu şanse mari de a-şi menţine dominaţia şi după alegerile parlamentare. Acest gen de coaliţii este practicabil pentru a sparge redutele principalului oponent şi pentru a-i ocupa locul. Tentativa nu a reuşit, ieşind în vileag eterogenitatea componentelor BMD. O victorie a BMD-ului la alegerile din 2005 ar fi plasat această formaţiune sub „zodia” ADR-ului din perioada 1998-1999. Însă dorinţa de a învinge PCRM a fost atât de mare, încât pericolul conflictelor postelectorale fusese trecut cu vederea. A fost surprinzător să aflăm că BMD-ul nu a avut strategii elaborate privind comportamentul în funcţie de rezultatele alegerilor. În acest sens, destrămarea BMD a fost, de fapt,  programată. De aceea, o nouă ediţie a BMD-ului este foarte puţin probabilă. În primul rând, liderul Alianţei „Moldova Noastră” (AMN) şi fostul lider al BMD, Serafim Urechean, a declarat într-o conferinţă de presă că formaţiunea pe care o reprezintă nu va mai repeta greşeala constituirii unui bloc cum a fost BMD, iar dacă cineva vrea asocieri sau consolidări, nu are decât să-şi dizolve partidul şi să depună cerere de aderare la AMN. În al doilea rând, este puţin probabil ca personalităţi politice, precum Dumitru Braghiş, Dumitru Diacov, Vitalia Pavlicenco sau Oleg Serebrian, care au intrat în conflict cu AMN şi liderul acesteia, să dorească să intre a doua oară în aceeaşi „horă”. Totuşi, coalizarea e posibilă pe criterii doctrinare. Nu există obstacole de principiu pentru ca social-democraţii şi liberalii să formeze coaliţii separate sau chiar o coaliţie largă. Dar există obstacole legate de reminiscenţele unor experienţe negative, animozităţi neuitate, condiţionări excesive şi iluzii.

Victor Munteanu