Grigore Grigoriu să mai fi trăit…

OAMENI MARI >> cunoscuţi de Gheorghe Urschi

Să mai fi trăit. Măcar zece-cincisprezece ani. Să-l bocească pe ultimul drum femeile. Nu toate. Numai cele care l-au visat. Că tot era un recensământ al republicii.

Se auzeau venind spre el roluri mari, de supremă respiraţie dramatică. Chit că cele care (şi câte) le-a jucat pe ecran sunt în stare să umple două-trei cariere actoriceşti împlinite.  

„A avut noroc”, spun cei care n-au prea cunoscut gustul succesului. „A avut mutră potrivită”, conchid cei care nu se prea iţesc în oglindă, pentru că ştiu ce-i aşteaptă acolo. A avut. Şi una, şi alta. Dar a avut şi marele merit de a deveni ceea ce înseamnă şi va însemna pentru mult timp încolo – Grigore Grigoriu.

Numele lui de familie a fost de mai multe ori tradus dintr-o limbă în alta, mai ales, „codiţa”, încât strămoşii lui ar răspunde cu greu la un imaginar apel. Şi tocmai lui i-a revenit nobilul aport de a-l înveşnici în cremene aşa, cum urmează să rămână pentru posteritate. Emil Loteanu a redat mai multor artişti numele lor adevărate, pe unii chiar i-a rebotezat, dar aşa a fost să fie, cum a binecuvântat Marele Naş. Şi tot el a fost şi naş neîntrecut  în ale distribuţiei: dacă a numit pe cineva la rolul cutare, n-a mai lăsat umbră de îndoială printre spectatori, de la badea Simion şi până la criticii-experţi-exegeţi, pricepuţi chiar şi în ceea ce nu cunosc. Iar pentru Grigore Grigoriu, Emil Loteanu a însemnat exploratorul dotat cu har de şaman, care intuia conţinutul tainic al freamătului de codru şi suspinul mut al porumbelului rănit de un vânător ceacâr. În imaginaţia marelui regizor-poet, haiducul Grigoriu, hoţ de oi, de cai şi de femei, se apropia încet, dar sigur, de personaje hiperbolice, cum ar fi, bunăoară, Ioan Vodă cel Cumplit. Grigore Grigoriu joacă în toate filmele pe care regizorul n-a mai reuşit să le turneze. Şi joacă bine...

L-am văzut pentru prima oară în spectacolul Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălţi, „Cântă inima mea”, prezentat pe scena Casei de cultură din Cotiujenii Mari. Eram elev, dar contaminat deja de miracolul rampei şi în stare să privesc cu gura căscată zece spectacole, unul după altul, fără să cer mâncare.

N-aş putea spune acum cât de impresionaţi au fost atunci cotiujenenii. Pentru mine, însă, fiecare spectacol prezentat de teatrele profesioniste constituia un jalon: asta s-a întâmplat până a se juca „Faraonii”, iar cealaltă – după „Năpasta”. Grig în „Cântă inima mea” juca un tânăr îndrăgostit şi, pe alocuri, mai şi cânta. A trebuit să curgă multă apă pe albia Nistrului şi trebuia să lucrăm mulţi ani cot la cot pe scena „Luceafărul”-ui până să-mi dau seama în ce măsură l-a marcat muzica şi, îndeosebi, cântecul. Cântecul în viaţa lui a fost femeia pe care a iubit-o şi de care nu a avut parte. De care s-a temut să se apropie. Din prea multă dragoste s-a temut. Nu cumva – ferit-a sfântul! – să detoneze. Şi – vai! – atâţia cântă în jurul nostru şi, cu cât cântă mai fals, cu atât mai tare slobod glasul. Abia după moartea lui am ascultat o înregistrare strălucită, pe care a făcut-o în taină cu piesa „Imensitate”. În taină – cel puţin pentru mine. Ca să mă dumiresc ce însemna cântecul pentru el. Era o minune, era o magie divină şi nu-şi putea închipui cum s-ar încumeta să cânte o melodie aşa, între două ţigări. E cazul jurnalistului bucureştean, care a urcat în munţii Vrancei, aflând că un cioban bătrân cunoaşte o variantă inedită a „Mioriţei”. Şi, când a găsit baciul acela şi i-a pus reportofonul în faţă, bătrânul l-a apucat de mână şi i-a zis: „Stai mata, nu apăsa pe clapă... Nu pot zice balada aşa, din mers, trebuie mai întâi să mă întristez, ca s-o pot spune... ”

Îmi plăcea să-l înfurii, tocmai pentru că nu era deloc uşor să-l faci să-şi iasă din firea lui, aproape imperturbabilă. Şi, când reuşeam, încercam o plăcere sadică. Faza asta amintea de leul tras de mustaţă de către şoricel.

Am mers odată în trei (cel de-al treilea era finul lui – Simion Ghimpu) la Costeşti, ca să cumpărăm ceva carne din depozitul colhozului. Şi cât Grig îşi admira „Volga” nouă-nouţă, neagră şi sclipitoare, eu
m-am furişat în cabinetul secretarului de partid care, conform înţelegerii stabilite, ne aştepta şi am pus festa la cale – să se prefacă a nu-l cunoaşte pe Grigore Grigoriu. Apoi am ţâşnit afară din cabinet şi ne-am înfăţişat tustrei, ca la protocol, Ghimpu urmând să facă prezentările de rigoare, după ce i-am strecurat şi lui în ureche pozna cu păcăleala.

- Mă numesc Simion Ghimpu, sunt poet şi profesor, doctor în studiul artelor, se prezintă el.

- Cunoaştem, cum să nu! intră în joc şi secretarul, care s-a dovedit a fi un bun actor.

-  Iar dumnealui e Gheorghe Urschi, cred că-l cunoaşteţi?

- Ei, cine nu-l cunoaşte? îmi strânge mâna secretarul şi ne îmbrăţişăm ca doi prieteni vechi. Şi copiii îl ştiu, că-i privesc emisiunile.

- Iar dânsul e mândria ecranului nostru naţional şi naşul meu – Grigore Grigoriu!

- Cum? se face a nu prinde firul secretarul.

- Grigore Grigoriu – „Lăutarii”, „Şatra”, „Luceafărul”...

- N-am auzit, nu ştiu...

- Cum? Nu-l ştii pe Grigore Grigoriu?

- Nu...Da unde lucrează?

- La Teatrul „Luceafărul”, ca şi Urschi. Da n-ai privit „Gustul pâinii”, „Durata zilei”, „Poienile roşii”?...

- Iaca, nu ştiu. Pe Urschi îl cunosc, de dumneata am auzit, de dumnealui, fără supărare... Cum ai zis că-l cheamă – Griguriu?
Trebuia să-l vedeţi pe Grig în clipa aceea: toţi nourii lumii se adunaseră şi se înghesuiau pe fruntea lui boltită şi îndărătnică, de sub care ochii îi scăpărau fulgere de mânie. Mi-a şoptit printre dinţi: „Nici carne nu-mi trebuie – hai să plecăm, să nu mai văd idiotul ăsta-n ochi!”

Apoi trebuia să-l vedeţi în clipa în care m-am deconspirat, divulgându-i festa şi izbucnind în râs. Râdeam noi trei, fără el. El a prins a râde cu mult mai târziu, după ce ne-a bătut îndeajuns obrazul, mai ales, tovarăşului secretar:

- Bine, omule, Urschi şi Ghimpu sunt bandiţi de când lumea! Dar dumneata, persoană serioasă, cu post de răspundere, cum de te-ai înhăitat cu nişte fraieri?...

Au fost şi cazuri care l-au supărat şi mai rău, pentru că nu erau nişte feste înscenate, ci, din păcate, întâmplări reale, dureroase.
Eram în turneu la Bălţi, oraşul tinereţii lui, pe care, după Căuşeni, îl considera a doua baştină. Şedeam pe malul unui heleşteu din preajma capitalei nordului şi jucam pocher la miza de două copeici cu Grig şi cu Vladimir Zaiciuc. Şi ni se înfăţişează un miliţian, prezentându-se:

- Starşina Fală! Documentele!

Nu aveam acte la noi şi i-am spus că suntem artişti şi că paşapoartele noastre se află în safeul administratorului de la hotel. Ceea ce i s-a părut destul de suspect şi...  ne-a arestat. A chemat prin talkie-walkie (raţie) o maşină (un soi de dubă), cu care ne-a transportat la secţia orăşenească de miliţie şi ne-a dat în primire unui ofiţer, căruia i-a raportat:

- Persoane dubioase – jucau „21” pe plajă, în loc public. Şi dus a fost.

Nu-i păsa nimănui de noi şi am stat vreo două ore pe o bancă, aşteptându-ne verdictul. Un căpitan, aflând pe ce motiv am fost reţinuţi, a dat dispoziţia:

- Fotografiaţi-i şi spânzuraţi-i la „Ei ne fac oraşul de râs”. Şi expediaţi scrisori la locul lor de muncă.

A fost destul ca să dăm curs unei avalanşe de bancuri şi calomnii la adresa lui Grig:

- Şi asta aici, la Bălţi, unde ai debutat şi ai muncit atâta amar de vreme? Ce fel de artist ai fost tu, dacă nici tovarăşul căpitan nu te recunoaşte? Ai jucat ceva sau ai făcut numai figuraţie?...

Crâncen crişca Grig în ziua aceea, dar ne-a surâs norocul: s-a întors din oraş comisarul (în grad de maior) şi am fost daţi pe mâna lui, dacă tot eram oameni de artă. Iar el (lucru mai rar întâlnit printre miliţieni) era amator de teatru – şi, sigur, de film, încât ştia cu prisosinţă de detalii tot ce a jucat Grigore Grigoriu pe scenă şi pe ecran, era chiar unul dintre fanii lui şi a pus şi un coniac la bătaie. Iar Grig, savurându-şi licoarea, dar şi triumful, repeta la nesfârşit:
- Eu, mai jos de maior nici nu recunosc, nici nu stau de vorbă.
Să mai fi trăit. Măcar nişte ani. Că la şaizeci şi doi nu era om de murit. Stupida moarte, însă, l-a vrut. Mai mult – peste un răstimp, i-a luat şi feciorul. O, Doamne, cât mai era de trăit!...

Cronicarii şi criticii de specialitate vor stărui vreme îndelungată asupra rolurilor lui în film. Despre ceea ce a jucat în teatru se va scrie mai puţin. Pentru că a şi făcut mai puţin. Ceea ce juca el la „Luceafărul” era, de fapt, o pauză între filme. Un episod între Loico Zobar şi Chibici, o partiţie ceva mai considerabilă între Radu Negostin şi un jandarm român, care „cotropise” Basarabia şi tot aşa. Atâtea roluri mari se auzeau venind. Şi le-ar fi jucat. Să mai fi trăit.