VIP Magazin
20 Septembrie 2014
Print
Print
Print
Print
Emilian Galaicu-Păun sau ...cum să-l împaci pe omul credinţei (Călăuza) cu omul tuturor îndoielilor (Scriitorul)?
Iunie 2009, Nr. 62-63

Emilian Galaicu-Păun sau ...cum să-l împaci pe omul credinţei (Călăuza) cu omul tuturor îndoielilor (Scriitorul)?

Comentează   |   Cuprins

E imposibil să nu-l remarci – atrage atenţia prin felul cum se poartă, cum gîndeşte, cum scrie, pînă şi cum vorbeşte… repede. Iar în franceză turuie ca un supersonic. Toţi îl „arată cu degetul”, chit că motivele sînt cardinal diferite: unii îl apreciază şi venerează, alţii îl privesc ca pe om straniu dus în „lumea lui”.

O lume strînsă, pînă la urmă, în jurul cărţii şi tot ce ţine de procesul editorial – este viaţa lui, dar şi „obiectul muncii”, două lucruri între care scriitorul postmodernist nu face absolut nici o delimitare. La 45 de ani pe care tocmai i-a „întîlnit”, este sincer cu sine şi cu cei din jur, „detabuizat”, fără ipocrizii cu ajutorul cărora cei mai mulţi dintre noi se protejează de societate, dar şi de sine. De la el, eşti sigur că vei primi un răspuns direct şi adevărat. Răspuns care duce la gîndul că „lumea lui” nu e chiar atît de departe de „lumea noastră”. Cel puţin, n-ar trebui să fie.

FIŞIER

Data şi locul naşterii: 22 iunie 1964, s. Unchiteşti, r-nul Floreşti.

Studii: Facultatea de Litere, USM (1986), doctorat la Institutul de Literatură „M. Gorki” (Moscova, 1989). Activitate profesională: redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra” din Târgu Mureş (din 1993), redactor-şef al editurii „Cartier” (din 1997), emisiune de autor „Carte la pachet”, Radio „Europa Liberă” (din 2005). Cărţi publicate: (poezie) „Lumina proprie” (1986), „Abece-Dor” (1989), „Levitaţii deasupra hăului” (1991), „Cel bătut îl duce pe Cel nebătut” (1994), „Yin Time” (1999, traducere în germană, 2007), „Gestuar” (2002), „Yin Time. Neantologie” (2004); (proză) „Gesturi. Trilogia nimicului” (1996); (eseu) „Poezia de după poezie. Ultimul deceniu” (1999). Traduceri: „O istorie a continentului european” de Jean-Michel Gaillard (2001); „O istorie a diavolului” de Robert Muchembled (2002); „Tirania şi tirancidul” de Mario Turchetti (2003); „O istorie simbolică a Evului Mediu occidental” (2004), „Albastru. Istoria unei culori” (2005), „Ursul. Istoria unui rege decăzut” (2007) de Michel Pastoureau; „Jurnal de doliu” de Roland Barthes (2009). Afilieri: Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova, Uniunea Scriitorilor din România, Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România, PEN Club.

Scrisul îl am de mic: pe cînd aveam vreo cinci ani şi trăiam la ţară, bunicul Timofei, după ce-i scria tatălui meu în armată, mă lăsa să însăilez – cu litere pătrăţoase de tipar – cîteva cuvinte ce se încheiau neapărat cu formula: „Şi întoarcere fără primejdie”. Aşadar, pînă şi „mîncărimea scrisului” se datorează bunicilor mei şi datează din cea mai fragedă copilărie. Totuşi „urechea formată” a tatălui a fost cea care va prinde din zbor prima mea poezie, pe care am recitat-o „din senin”...

Plecarea din sat am trăit-o ca pe o adevărată ruptură, venirea noastră (a mea şi a lui frate-meu, Fidel) la Chişinău însemnînd şi sfîrşitul „Raiului pe pămînt”: atmosfera foarte sănătoasă de la ţară, unde lucrurilor li se spunea pe nume (curul era numit „cur” şi nu altfel), s-a preschimbat într-o atmosferă apăsătoare, ca şi cum o vină latentă plutea în aer, iar noi, „nepoţeii lui Ilici”, trebuia să fim „întotdeauna gata!” pentru orice. În plus, nu ştiam o boabă ruseşte, ceea ce era un handicap în comunicarea noastră cu semenii din curte, majoritate rusofoni. Şi mai stresant era să constaţi că una se vorbeşte acasă, alta la şcoală, pe stradă etc. Am şi povestit în romanul Ţesut viu. 10 x 10 cum, ca să-i fac plăcere tatălui meu, abia întors din armată, i-am prezentat mîinile bine săpunite zicînd: „Mîinile lui Lenin!”, la care bunica bombăni numaidecît: „Da mai dă-l încolo de jidan!” Ei bine, în chiar prima zi de şcoală, la aşa-zisul „ленинский урок”, învăţătoarea ne întreabă dacă ştim cine a fost Lenin şi eu mă ridic şi spun, mîndru nevoie mare: „Un jidan!”.

Scriitori mondeni, în vogă…
Cu toată stima, nu Mircea Cărtărescu, altminteri unul dintre prietenii mei, este cel mai mare scriitor român contemporan, după cum lasă să se înţeleagă tabloidele. Dînsul însă incarnează cu brio mitul scriitorului de succes, care, alături de artistul de succes, business lady de succes etc., sînt creaţiile presei mondene. Din scriitor fenomenal, Mircea Cărtărescu a devenit un fenomen monden.

Judecînd la rece, cea mai bună carte a megastarului optzecist nu este „De ce iubim femeile”, chit că s-a vîndut în 80 de mii de exemplare. Dacă însă Mircea ar fi rămas la „Visul” – volum scos în 1989, puţin înainte de Revoluţie, şi apoi, sub denumirea de „Nostalgia”, în seria de autor de la “Humanitas” –, care este, în opinia unanimă a criticii de specialitate, o capodoperă şi totodată patul germinal al trilogiei „Orbitor”, cine ştie de-l mai aminteam astăzi.

Copiii care, la vîrsta formativă, n-au trecut prin cărţile lui Alexandre Dumas, Jules Vernes, Mark Twain şi au sărit direct la “Harry Potter” şi altele de aceeaşi (lipsă de) calitate, au nişte biografii schilodite. Altminteri, fenomenul „Rowling” este mai degrabă un produs al editorilor care, la un moment dat, pomenindu-se în faţa riscului de prăbuşire a pieţei de carte pentru copii, au „pus mînă de la mînă” – vorba vine – ca să scoată (pe mînecă!) un As, alias “Harry Potter”.

Am fost surprins să constat, la întîlnirile cu elevii din anumite şcoli, că profesorii lor de română sînt mai slab informaţi în ce priveşte numele unor scriitori de ultimă oră, curentele care „se poartă”, nu mai vorbesc de bloguri literare sau paginile de poezie de pe net. De cele mai multe ori, profesorii au un conspect de care se ţin morţiş, în timp ce viaţa literară, ca să-l citez pe Kundera, e în altă parte! Cîţi dintre ei citesc „România Literară”, „Observator cultural”, „Dilemateca”? Bref, cu cîteva excepţii sclipitoare, profii de literatură română sînt la sute de kilometri în urmă. Şi nici nu dau dovadă că s-ar grăbi să se alăture scriitorilor contemporani. De unde mirarea sinceră a unor copii, la întîlnirile cu scriitorii de prin şcoli, că există poeţi... vii!!!

Am această emisiune la „Radio Europa Liberă” – „Carte la pachet” – de 4 ani, în fiecare luni. Ca să prezint o singură carte pe săptămînă, eu citesc trei-patru, ca să am de unde alege.

Tînăra generaţie, cel puţin în viziunea mea, este una a ecranului (de dorit, plat!), care ştie să se bucure de „clipa cea repede” (la ce serveşte tehnica de ultima oră dacă nu la a comprima distanţele & orele?!), dar nu are o dimensiune a timpului, a istoriei. Cunosc o mulţime de copii foarte informaţi (la capitolul tendinţe, mode, trenduri etc.), nu şi citiţi. Copii care trăiesc din „comprimate informaţionale”, fără a cunoaşte gustul produsului natural (cartea, spectacolul, concertul sînt asemenea produse). Sigur, există şi excepţii: acum cîţiva ani mă căuta la telefon un tînăr „din satul lui Cioclea” (aşa s-a prezentat), cerîndu-mi să-i împrumut... Georg
Trakl, a cărui ediţie o îngrijisem, pentru „Cartier”. I l-am dat, sigur, iar ulterior l-am „abonat” la biblioteca mea. Acum băiatul face filosofie la Bucureşti! Într-un cuvînt, acolo unde lumea nu este accesibilă printr-un simplu click, abia căutarea îi proiectează pe copii în lumea largă, iar cartea este (încă) o formidabilă trambulină.

Existenţa mi-o cîştig ca om al scrisului/cititului: pe de-o parte, editorul, redactorul de carte, traducătorul, prezentatorul radio, pe de-alta, poetul, prozatorul, eseistul... Iar mai încoace, sînt şi critic fără voia mea: o mulţime de tineri îmi trimit texte, pe e-mail, şi aşteaptă să le spun ce cred despre lucrările lor.

Uneori chiar mă scot din pepeni pentru că, dacă tot caută aprecierea mea (şi nu cauţi aprecierea oricui!), de ce nu mă lasă să-mi scriu cărţile mele. Dacă aş citi cap-coadă tot ce mi se trimite, s-a zis cu scrisul! Pe de-altă parte, mă bucur cînd sînt căutat de poeţi buni, cum ar fi, de exemplu, Claudiu Komartin sau Dan Coman, de la care primesc, din cînd în cînd, cîte-un poem în semn de preţuire. Asta da, prietenie literară!

Am cîteva cuvinte pe care le-am exclus din vocabularul meu de foarte mult timp: primul este „talent”, al doilea – „inspiraţie”… Folosesc foarte rar cuvîntul „geniu”: în viaţa mea am văzut doar cîteva genii. Fascinantă, senzaţia de geniu adevărat, pe care am trăit-o la Moscova, prin ’86, cînd l-am cunoscut pe Eugen Cioclea. De-atunci geniile s-au rărit sau eu ştiu mai multă carte...
Cioclea venea ca un meteorit Tungus, fără tabuuri, să repună în chestiune toate „adevărurile fundamentale”. Ca şi cum literatura începea odată cu el. Şi azi cred că poezia lui Cioclea e ca un crater de vulcan, chit că lava de cîndva acum s-a răcit...

Talentul… în cazul meu ştiu că motorul cu ardere internă este munca. Transpiraţie versus inspiraţie, cum ar fi. Sigur, am cunoscut oameni care aveau ceva în plus faţă de noi, să-i zicem convenţional „talent”, dar care, atunci cînd nu l-au cultivat, s-au pomenit în cele din urmă fără operă.

Tinerii care vin în literatură nu ar trebui s-o perceapă ca pe o cursă de cai, unde cîştigă primul care trece linia de sosire. De vreme ce te măsori cu altul, îi numeri cărţile, îi contabilizezi premiile, s-a terminat cu libertatea de creaţie! Te vei sufoca alergînd pe urmele cuiva; or, singura competiţie pe măsură e cu tine însuţi – încearcă să ieşi învingător!  

Pentru mine a fost o noutate mai puţin plăcută faptul că m-am pomenit în manualul de clasa XI-ea şi asta fiindcă textul selectat („Capiştea Mănăstirii Neamţ” din „Cel bătut îl duce pe Cel nebătut”) este unul foarte complicat, pînă şi pentru un literat profesionist, poemul fiind o replică la „Scrisoarea a doua” a lui Eminescu. Reprezentativ în sine, poemul creează impresie că postmodernismul, în particular al meu, este atît de dificil încît cel mai înţelept e să nici nu te apropii de el. Nici profesorii nu ştiu cum să explice acest text, din lipsa unor lecturi pe măsură (sînt cîteva biblioteci bune „topite” în versurile „Capiştii...”).

Eu nu cred că sînt un autor de manuale şcolare, şi asta fiindcă scriu o literatură foarte specifică, nu neapărat elitistă, totuşi una ce se alimentează din faptul de cultură: omul care nu a citit biblioteci, ca să nu zic literaturi, pur şi simplu nu are cum s-o înţeleagă.

Postmodernismul este un fel de matematică superioară a spiritului, or – în domeniul literaturii – la şcoală abia dacă se face puţină aritmetică.

Nu vreau să devin un scriitor comercial… Cineva mi-a propus să fac imnul nu mai ştiu cărei întreprinderi pentru o sumă superioară unei traduceri de cîteva sute de pagini. Nu am primit – la nevoie, pot munci cu braţul, dar „manelist” din mine nu are cum să iasă!

Filmul preferat – „Stalker” de Tarkovski. L-am privit de nenumărate ori, ştiu fiecare replică… Mă regăsesc totalmente, în toate personajele, pînă şi în cîinele care urlă a pustiu la un moment dat. Regăsesc în el ecuaţia pe care n-o pot rezolva în viaţa mea de toate zilele: cum să-l împaci pe omul credinţei (Călăuza) cu omul tuturor îndoielilor (Scriitorul).

Nu sînt un credincios „practicant”, dar nici ateu – ca scriitor, mi se întîmplă să  „semnez pactul cu diavolul”, intrînd în nişte zone în care cred că n-ar trebui să mă aflu. De altfel personajul meu preferat este Faust, bineînţeles însoţit de Mefistotel.

Ultima dată am plîns în 2002, cînd mi-a murit papagalul Zaboloţki, chiar în mîna mea – era un papagal vorbitor căruia i-am închinat un adevărat Requiem, pe mai multe voci.

Zaboloţki a fost un mare poet rus, coleg cu Pasternak, care a făcut zece ani de gulag. Or, papagalul meu era verde, „болотного цвета”, stătea după gratii şi... a ajuns, postum, în poezie.

Percepţia mea a Chişinăului... păi, am mai scris-o: este o balegă naţională  împrăştiată în mijlocul drumului (de ţară), un oraş făcut din ţărani de prima generaţie.

Cînd mă supăr pe cineva, chiar îi spun „balegă naţională”. Această comparaţie, într-un fel, „prinde” şi populaţia de aici, care nici nu s-a orăşenizat pînă la capăt, nici n-a renunţat la originile ţărăneşti, o populaţie rămasă între două lumi fără să fi făcut o alegere definitivă.

Politica care se face în această balegă este de tot rahatul, ierte-mi-se cuvîntul prost. Mai bine am îngrăşa cernoziomul...
La noi, în anii ‘90, poeţii-deputaţi vorbeau „poezie” în Parlament şi făceau „politică” în versurile lor, ratînd şi una, şi alta. Nu se cuvine să confunzi limbajele, mai ales atunci cînd o faci... interesat!
 
Eugen Lungu spunea că sînt un antiboem prin excelenţă. Nu întîrzii, nu beau, mă ţin de cuvînt. Doar că suma viciilor este, zice-se, aceeaşi. De presupus, aşadar, că am alte vicii. Bunăoară, sînt un tip pasional.

Este aproape ruşinos să vorbeşti despre sentimente şi este ok dacă o faci de trei ori pe zi, în trei locuri diferite, cu trei oameni diferiţi şi încă... la una şi aceeaşi oră. În lumea de azi, sentimentul a devenit jenant, mai puţin realitatea fizică.

Îmi plac femeile care nu se lasă prinse din prima.

Grigore Vieru este probabil primul din generaţia sa care a pus în valoare omul cu o mic, într-o epocă a tuturor grandomaniilor, mizînd pe demnitatea fiinţei de aproape – mama, iubita, bărbatul căruia „i-a fugit iubita cu altul”, şi aşa mai departe. Nu trebuie pus alături nici de Stănescu, nici de Mazilescu, pentru că aparţine unei alte epoci. Vieru e preţios prin acel ton firesc pe care l-a nimerit şi pe care l-a respectat toată viaţa. Mă îndoiesc că Vieru este un „mare poet” român. Mai degrabă este un poet fără de care nu se poate în literatura română. Ultimul mare eminescian trecut prin filtrul lui Blaga. Unde la Blaga e miracol, la Vieru e mirare!

Pentru mine, fericirea e să pot trăi pe măsura bucuriei sau a tristeţii ce mă copleşeşte.

Sînt şi un animal domestic:  îmi place să gătesc, spăl vasele etc. Ca şi femeia, mîncarea iubeşte mînă de bărbat. Pe cînd încă trăiam o poveste romantică de iubire cu viitoarea mea soţie, mi-am spus că voi face totul ca realizarea mea ca scriitor să nu se facă pe contul familiei. Deci, crizele mele de inspiraţie nu s-au lăsat cu fulgere şi tunete pe cerul alor mei.

Am două proiecte mari în lucru, romanul Ţesut viu. 10 x 10 şi volumul de poeme de pe urmă, Arme grăitoare. Şi unul şi altul durează deja de vreo 10 ani, dacă nu de şi mai demult. Sînt un maratonist al scrisului, acum alergînd în două plutoane diferite...

Moartea... Nu pot să spun că mi-o doresc, dar mă simt cumva pregătit. Bunăoară, cînd plec în călătorii lungi – în 1997 zburam în Madagascar, în lucru avînd volumul „Yin Time”, departe de a fi gata –, încerc să pun la punct manuscrisul ca  să poată fi dat la tipar. Ca şi cum litera scrisă & imprimată mi-ar continua fiinţa...

Prima mea carte nu a fost una de debut, ci de... rebut. Cred că orice scriitor trebuie să aibă o carte proastă. Or, eu m-am spălat pe mîini de la bun început de aia foarte proastă şi după aceea am scris bine, fiecare carte nouă fiind mai bună ca precedenta.

Primele mele texte publicate în Occident au venit pe filieră germană. Sînt foarte mulţi poeţi germani care au trăit şi s-au format în România, emigrînd în anii ‘80. Apoi au venit traducerile în franceză, engleză, suedeză, italiană. Nici n-am apucat să mă mir cînd un editor german mi-a propus să-mi scoată o carte (e vorba de „Yin Time”) în Germania.

Nicăieri poezia nu este bine plătită. Mi-a apărut un text într-o antologie engleză pentru care am primit un cec (20 de lire sterline), pe care nu l-am schimbat cîteva luni...  

Dacă citeşti atent poemele mele, poţi să afli mult mai mult decît din toate CV-urile adunate la un loc. Atunci cînd public o carte, unul dintre primele exemplare i-l dedic soţiei mele, Violina. Ea se aşterne pe citit – în cazul „Yin Time”, timp de cîteva săptămîni –, după care, cu o intuiţie absolut fascinantă, îşi „selectează” poemele „ei”, privindu-le „chiorîş” pe altele, de inspiraţie „străină”.  

Pentru mine, poezia este un fel de dezbrăcare de sine, pe cît de decentă, pe atît de totală. În public apare doar adevărul gol-goluţ.

Text:  Marcel Toma
Foto: www.fotoroom.md

Sus ↑

 Comentarii: CommentsTitleIcon

Capistea manastirii neamt, vazuta de ziua lui Eminescu A.D.MCMXCI
Emilian Galaicu-Paun   -  
10 Mai 2010, 19:41
Sus ↑
urit de tot...sa consideri profesorii de l.rom cu mii de km in urma...si inca se doreste predat...
tatiana   -  
11 Mai 2010, 17:39
Sus ↑
nu numai profesorii sunt de vina dar si programa nationala a ministerului educatiei
heliga   -  
20 Iunie 2013, 10:48
Sus ↑





* Nu sunt admise comentariile ce conţin cuvinte indecente şi atacuri la persoană.


code
Trimite
Meteo
Curs valutar
Horoscop
Chişinău
+7°