Dumitru Caraciobanu şi Ecaterina Malcoci. Fiecare cu râul său

OAMENI MARI >> cunoscuţi de Gheorghe Urschi

Ea s-a născut la Nistru. El – la Dunăre. Se consideră că oamenii născuţi pe malurile râurilor sunt firi cumpătate, temperate. Molcume. La eroii noştri aceste calificative nu s-au referit. În nici o măsură. Chit că erau, ca mai toţi copiii de ţărani, timizi şi cuviincioşi, dacă scăpai o scânteie între ei, urmările erau imprevizibile. Şi, în mod normal, el trebuia să iasă primul din această fulminaţie, pentru că aşa se cuvine – bărbatul apără gospodăria şi o fereşte de foc. Şi dacă flăcările îşi croiesc, totuşi, drum spre acareturi, tot el se cade să sară, ca fript, până a se frige cu adevărat, şi, mort-copt, să stingă, să suprime, să curme focul, să lupte cu sursa. Şi atunci – sigur! – sare şi ea cu găleata, cu lopata, cu ce-i pică la îndemână şi mai sar, fireşte, şi vecinii, să lupte cu pârjolul, că au şi ei casele pe aproape. Cel mai strâns uneşte lumea şi o consolidează incendiul, care e şi cea mai mare nenorocire ce se poate abate asupra oamenilor. E un fel de clacă. Clacă la stins, clacă la care vii nepoftit, fără să te întrebi dacă această zi de lucru va fi întoarsă vreodată. Ba chiar te-ai bucura să nu mai fie nevoie...

…I-a plăcut de la anul întâi fata. Dar n-a avut destul curaj să i se destăinuiască. Şi era prea frumoasă, din cale-afară, ca să poată el spera că se va învrednici vreodată de dragostea ei. Şi-apoi, prea multe priviri de bărbaţi din toate grupele, ruseşti şi naţionale, zăboveau pe ea. Iar dacă vreunul, mai insistent, pierdea măsura în a-i face curte, ea, într-o rusă stâlcită rău de tot, îl plesnea cu o pereche de cuvinţele care se prindeau imediat de bietul cavaler, ca un scai, şi-i rămâneau poreclă pentru tot restul vieţii. Şi ce te faci şi cu teama asta, absolut moldovenească, aproape femeiască, dacă vreţi: în cazul în care, ferit-a sfântul, mă respinge, cum să mă uit pe urmă în ochii ei? Să mă uit zilnic, la lecţii, la repetiţii, la examene, apoi în teatru, în turnee şi aşa – o viaţă întreagă?...

Astfel, Dumitru Caraciobanu şi-a călcat pe inimă, iar Ecaterina Malcoci s-a măritat. Nici nu contează cu cine – numele lui oricum n-o să vă spună nimic.

Întorşi la Chişinău, au intrat în tarantela fascinantă a fondării teatrului LOR, „Luceafărul”, care, mai ales, la început, nu-i lăsa nici să respire în voie, darămite să-şi mai vadă de viaţa personală. Îşi prezentau spectacolele de diplomă, care, fireşte, au devenit carcasa repertoriului tânărului colectiv, au purces la montarea altora, noi, au tăbărât pe ei ziariştii, cinematografiştii, radioul, televiziunea, autorii, admiratorii cu poze, autografe şi toate cele inerente unei explozii florale, ceea ce a şi constituit, de fapt, acel răsărit de stea.

Apoi tam-tamurile au rămas în urmă, şampania a fost dată voiniceşte peste cap, şi unul, şi altul şi-au ocupat locurile bine meritate în repertoriu, ca nişte capete de afiş, trecând din spectacol în spectacol; publicul devasta casa de bilete, iar miliţia călăreaţă făcea ordine în jurul teatrului...

Între timp, s-au produs, şi tot împreună, în două filme: „Aşteptaţi-ne în zori” şi „Evadarea din rai”. La ultimul, chiar pe platoul de filmare, mi-a fost dat să-l văd întâia oară. S-a zvonit prin satul nostru că la Japca se turnează un film cu artişti adevăraţi şi eu, care eram artist al poporului din Cotiujenii Mari încă din clasa a patra, m-am învoit de la şcoală, am împrumutat o bicicletă şi – ce-s treizeci de kilometri la 16 ani? Locul l-am găsit uşor, că era adunată acolo lumea şi, mai ales, copiii din toate satele din împrejurimi, chiar şi din Transnistria veniseră vreo câţiva şi nici azi nu înţeleg – cum trecuseră ei vama?... Cum arăta Dumitru Caraciobanu nu ştiam, îi cunoşteam doar vocea de la emisiunea radiofonică „Teatrul la microfon”, că doar nu scăpam nici o seară de luni şi recunoşteam cu uşurinţă glasurile actorilor noştri. Cred că mai întâi l-am ghicit, iar când l-am mai şi auzit vorbind, mi-am dat seama: „El e!”. Chit că vorbeşte ruseşte, dar aşa se obişnuia pe atunci la filmări şi cred că aşa s-ar vorbi şi astăzi, dar nu se mai filmează nimic. Trebuie să vă spun sincer că procesul de filmare m-a dezamăgit nespus. În imaginaţia mea obrintită se făcea că actorii zboară călări pe cai, taie, împuşcă, hăcuiesc, iar când  mai-mai să apuce duşmanul prăjina, dinspre pădurea din Cobâlna vine la ţanc cavaleria noastră şi face prăpăd!... În loc de asta, eroul lui Caraciobanu, în cadrul la care am asistat şi eu, vântura nişte cartuşe şi rostea două replici unui partener venit de pe aiurea, iar cu zece metri mai la deal, Nina Vodă-Mocreac făcea sul un ţol ţesut în două iţe şi mai-marele striga: „Stop!”. Şi iar Caraciobanu vântura cartuşele, şi iar actriţa înşira ţolul şi-l făcea val la loc, şi aşa mai bine de două ore. În sfârşit, s-a anunţat o pauză şi Dumitru Caraciobanu, hotărând să mă premieze pentru dragostea pe care i-o purtam, dar şi pentru răbdare, s-a apropiat de mine (de mine! Deşi eram câteva sute de gură-cască acolo!) şi m-a întrebat:

- Baatu’, ai o ţigară?
Aveam. Nu eram cine ştie ce fumător, dar, în prezenţa fetelor, ştiam să dau drumul fumului şi pe nas.
- Fără filtru, i-am răspuns.
- Merge.

Am scos cu mâna tremurândă pachetul şi i l-am întins. Până să-i ofer şi un chibrit, a aprins de la bricheta sa şi a tras un fum, încât jarul a mistuit ţigareta până aproape de jumătate. (Cu anii, aveam să mă deprind cu faptul că badea Mitu scoate ţigara la capăt din trei fumuri.) S-a prefăcut că nu observă reacţia mea şi, după ce şi-a rotit hoţeşte privirea peste ceilalţi membri ai echipei de filmare, mi-a zis pe un ton de complotist:

- Du-te la femeia aia care şede colea pe iarbă, dă-i banii ăştia şi zi-i să vină după stânca aia din pripor.

Mi-a pus trei ruble în mână, mi-a făcut palma pumn şi s-a retras. Eu am rămas ca la dentist şi, sigur, n-am fost în stare să realizez – ce are el de gând să facă după stânca aceea cu biata femeie şi încă de trei ruble?...

Am pornit în neştire la vale, dar femeia, fără să mai aştepte, s-a ridicat şi a luat-o, supusă, spre stâncă, fapt din care mi-am dat seama că era cu ochii pe noi, mai bine zis, pe el. Când am ajuns la faţa locului, ea scosese de te miri unde o garafă pântecoasă, aşternuse pe o piatră golaşă un zolnic cu o bucată de pâine şi nişte cozi de ceapă pe el şi tocmai turna un vin roz într-un pahar mare, din cele cu muchii. A luat bancnota de la mine, a ascuns-o, i-a făcut un semn nu ştiu cui. S-a iscat de pe undeva un băietan cu vreo trei ani mai mic decât mine, dar tot cu bicicletă şi el şi cu o geantă de pânză de cort pe ghidon; femeia a scos din geantă o canistră de zece litri, a deşertat-o de a umplut garafa, băiatul şi-a redotat bicicleta şi, încălecând-o, a întrebat din mers:

- Să mai aduc?
- D-apoi cum? Şi zi-i lui tat’tu să cumpere şi vreo două şipuri de rachiu, că sunt şi ruşi.
- Bine.
Şi dus a fost.
Caraciobanu nu mai venea. Îl priveam de după stâncă – se adunaseră mai toţi ai lor în jurul lui, la o şedinţă de anecdote, probabil, fiindcă râdeau pe întrecute.
- Poate a uitat, am făcut eu, cu nedumerire, către femeie.
- N-a mai uitat, săracul... îl urmăresc.

A prins, în sfârşit, un moment potrivit, a venit după stâncă, a băut, unul după altul, trei pahare, a ciugulit o coadă de ceapă, şi-a aprins o ţigară (avea ţigările lui şi tot fără filtru – pe mine mă folosise doar ca să-i atenţionez femeia), mi-a aruncat un „noroc, baatu’” şi a ieşit de după stâncă, încheindu-se la şliţ, pentru că, între timp, un glas piţigăiat de fetişcană strigase de câteva ori: „Caraceban! Ca-ra-ce-baaan!...”.

Doamne, câte sute de tertipuri şi şmecherii au născocit actorii de film ca să bea o duşcă-două pe platou! Filmarea putea să aibă loc pe uscat, pe apă, în aer, în pustiu, pe un aisberg – ingeniozitatea băutorilor, spiritul lor inventiv n-avea capăt. Păziţi (mai ales, cei împătimiţi, desigur) cu străşnicie de asistenţi, de secunzi, de administratori, de soţii, de mame chiar, care nu făceau un pas de lângă ei şi când cătai – hop! Şi-i strălucesc ochişorii, şi-i fericit, şi-i talentat de prăpădenie!...

Dumitru Caraciobanu, care a ajuns în mod fulgerător în zenitul gloriei deţinând un excepţional grad de popularitate, nici nu avea nevoie să recurgă la subterfugii, pentru că oriunde – la filmare, în turneu, la teatru, la pescuit, acasă, în jurul casei, chiar şi la policlinică, şi la spital – calea-i era aţinută de canistre, damigene, butelii, borcane, clondire, tocitori, oale şi ulcioare, pocale, potire, cupe, pahare şi păhăruţe pline cu toate băuturile de pe lume. Iar după spectacol era dus pe braţe până la restaurantul „Moldova”, unde fiecare era fericit să ciocnească un pahar cu Dumitru Caraciobanu.
Colegii şi adevăraţii prieteni au prins a da semne de nelinişte. Şi aici aş putea parafraza nemuritoarea baladă populară:
...Mări se vorbiră / Şi se sfătuiră, / Pe la-apus de soare,
Ca să mi-l însoare / Pe Caracioban.

Au ales pentru el cea mai simpatică şi cea mai tânără actriţă din trupă, care era toată tânără încă, dar îşi luase şi un studio de zece adolescenţi şi Marcela Cibotarenco a fost cea pe care a căzut alegerea. A cui a fost alegerea e greu de spus acum, dar scopul suprem era unul: să aibă şi el o femeie pe lumea asta, care să-l aştepte, să-l iubească, să-l mai ferească, să-l atragă şi să-l distragă. Ideea a prins. O vreme...

Atunci însă, după prima mea cunoştinţă cu procesul de filmare, întorcându-mă la Cotiujeni, am încropit pe drum o poveste întreagă din care ieşea că am şi băut cu Dumitru Caraciobanu, mi-a găsit şi un rol în film, dar i-am spus că nu pot, că am la Floreşti olimpiadă de literatură şi la anul examene de stat, aşa că am fumat câte o ţigară, din ale mele, vă daţi seama, şi ne-am despărţit ca doi vechi prieteni. Toate bune până aici. Duduia şcoala de noutatea asta şi directorul îmi zicea pe numele după tată. Dar peste câteva luni de zile, la sfârşitul verii, vine tata acasă cu afişele Teatrului pentru Tineret şi Copii „Luceafărul” – să le înclei prin sat era treaba mea. Spectacolul se numea „Las’ că-i bine!” după piesa Anei Lupan şi Caraciobanu juca rolul principal. Şi aici prietenii mei au căzut de comun acord: au delegat un sol din partea lor, care să meargă cu mine în culise ca să vadă: o să mi se arunce Caraciobanu în gât ori nu. Între timp, marele actor mai văzuse, evident, câteva mii de flăcăuani alde mine, de unde să mă ţină minte? Îmi venea să-mi iau lumea în cap. Îmi dădea ghes chiar şi ideea asta – să mă duc la Chişinău, să-l găsesc şi să-l rog să nu mă facă de râs, dar 130 de km – cu bicicleta? Nu! Fie ce-o fi! Poate te-a înţărca dracu’ de la minciuni, odată şi pentru totdeauna, îmi ziceam cu năduf.
Când a venit autobuzul cu artişti n-am văzut – mă ţineau băieţii în odaia fanfarei, ca să nu fac aranjamente. Când ni s-a permis, am mers în culise, la artişti, eu – înainte şi delegatul – după mine. Maestrul, cu încă trei inşi, juca cărţi. M-am apropiat şi am zis pe un ton exagerat de degajat:

- Bună seara, bade!
Actorul s-a întors către mine, m-a privit fără nici o expresie, a clipit de două ori, am simţit că podul cade peste mine, apoi sprâncenele lui au zvâcnit uşor în sus:
- Stai, baatu’, că te ştiu... de unde?
O, cerule!... Ce importanţă mai avea – de unde?!...
- De la Japca, am şezut după stâncă... cu femeia aceea...
- A-a-a!...se lovi cu palma peste genunchi. Şi acu de unde să-ţi iau eu femeia aia, baatu’?
- Ştiu eu de unde – amuş!

Să mă ierte bietul meu tată, dar am furat atunci seara din beciul nostru un borcan cu vin, ajutat de delegat. Să mă ierte şi pentru că aşa făceam de fiecare dată, când veneau artişti la Cotiujeni, mai ales că, dincolo de borcanul meu, după spectacol, punea şi Ion Urschi căldarea – l-am iertat şi eu, că fura din beciul lui.

Şi aşa în fiecare seară, în fiece sat, curgeau borcanele gârlă, cu nemiluita, iar dimineaţa veneau fanii peste el, la hotel, hoarde întregi de fani, înarmaţi până în dinţi cu sticle şi damigene, veneau să-l vadă „de aproape”. Se ţineau ciucure de el, îl petreceau la spectacol, iar după turneu – l-au petrecut cu maşinile şi acasă şi au dat buzna în odaie, peste tânăra lui nevastă, care stătea pierdută într-un ungher, cu un căpătâi în braţe şi clipea des-des, încercând să înţeleagă: ce-i cu carnavalul ăsta în zorii zilei? Că peste două ore trebuia să meargă la lecţii...

Apoi, în doi, s-au descotorosit de puzderia nepoftită, iar el abia se ţinea pe picioare şi îi jura iar că se lasă definitiv de băut, dar când dânsa i-a spus ultima noutate din teatru – a divorţat Ecaterina Malcoci – el, trezit parcă pe o clipă din năuceala beţiei, a stat înmărmurit cu privirea saşie în sus, apoi a dat peste cap o butelcă plină şi s-a năruit la pământ.

 O dată cu el, s-a prăbuşit şi firavul lor cămin familial, care se ţinuse numai pe cumsecădenia ei adolescentină, plină de ingenuitate şi pe respectul faţă de marele actor, alături de care, uite, i-a fost dat să-şi ducă o vreme traiul.

După o grea perioadă de zbateri, suferinţe şi dezamăgiri, ajunşi la vârsta de 30 de ani, având fiecare în spate câte o căsnicie nefericită, ambele desfăcute din acelaşi motiv – beţia soţului – cei doi mari artişti, răsfăţaţi de lume, dar nu şi de destin, încearcă să mizeze pe ghiocelul cela de sentiment, care fremătase în tinereţe între firile lor neogoite şi-şi îngeamănă vieţile, şi le leagă, de fapt, şi le înnoadă strâns într-un laţ dramatic, fără sorţi de izbândă. Vor avea de trăit împreună ani mulţi, împovăraţi de necazuri şi dureri, dar şi de mult bine, cu destule satisfacţii cotidiene, de care alţii, sărmanii, n-au avut parte, cu victorii profesionale la care mulţi nici nu puteau râvni, cu vacanţe încărcate de sens şi de potoliri, cu zile şi nopţi pline de tot ce vrei, însă văduvite fatal de marea bucurie a vieţii – cea a procreării. Era un tabu în casa lor, spre care se mai strecura uneori gluma nesimţită a cuiva din preajmă, spulberată imediat de clişee stilistice, tip „da, că n-am ce face!” sau „ne-a ferit Dumnezeu”. Şi cum fugea Caraciobanu de acasă şi venea la teatru să se joace cu copiii noştri, să-i cocolească, să-i zădărască, să-i provoace, să-i înnebunească de cap, să le ia minţile şi să fugă cu ele prin curte. Şi ţi-l făceai dator vândut dacă-i împrumutai copilul pe toată ziua, să hoinărească prin oraş cu el, să-l ducă, să-i cumpere vrute şi nevrute, să se prefacă mai în deseară că l-a pierdut, să-l urmărească, să-l pândească, să leşine de plăcere că l-a regăsit şi să-l piardă iar. Stările lui sufleteşti din aceste zile echivalau cu beatitudinea – senzaţia deplină de fericire, proximă beţiei, ca armonizare desăvârşită cu tot binele din lume şi dragoste universală faţă de omenire. Poate tocmai aşa se explică faptul că escapadele lui de părinte neîmplinit coincideau în timp cu regimurile prohibitive pe care şi le impunea. Cât puteau ele să ţină?

Între timp, în teatru se montau tot mai multe spectacole fără Malcoci şi Caraciobanu, de parcă alte forţe, ghidate şi de alte interese, încercau să demonstreze că se poate face teatru şi fără ei. Şi, parcă, se putea. El avea  o alinare – se mai filma. Ea – nici asta măcar. Pentru că o actriţă, la patruzeci de ani trecuţi, poate juca pe ecran doar soţia vreunuia din eroi, or, Ecaterina Malcoci n-ar fi acceptat în ruptul capului aşa ceva. Să joace rolul de nevastă grijulie a nu ştiu cui, ea, care n-a interpretat decât eroine, dramatice sau cochete, în cel mai rău caz – subrete, dar şi acelea cochete şi pline de draci? Ea, pentru care Ion Ungureanu cu cincisprezece ani în urmă alegea piesele şi făcea din ele nişte spectacole falnice, de pomină? Şi care îi dăduse şi porecla scenică „drac de fată”? Ea, Ecaterina Malcoci, să apară în rolul unei gospodine harnice, cu baticul legat la ceafă?..

În lumea filmului poţi renunţa la rol. Se mai întâmplă şi în teatru. Ce-i drept, cu mare scandal şi numai atunci când porţi în spate un repertoriu întreg şi te poţi ţine tare pe piaţă. Dar când directorul, chit că-i un om întâmplător în teatru, iar pe atunci fiecare al doilea director era adus din organele de administrare a oricărei ramuri (cine nu poate conduce în artă?), te concediază conform articolului corespunzător din Codul Muncii?

Când am citit în avizier ordinul cu pricina, am simţit că se întâmplă ceva strigător la cer. I-am cerut audienţă lui Valentin Danilenco, şeful Direcţiei orăşeneşti de cultură, lucru despre care Malcoci şi Caraciobanu n-au aflat nici atunci, nici mai târziu, iar acum nu mai au cum să afle. Mi-a acordat-o. I-am explicat cum m-a dus capul că fără acest tandem teatrul sărăceşte în mod irecuperabil, chiar dacă ideologia sovietică spunea că nu există oameni de neînlocuit. L-a sunat în prezenţa mea pe acel director („Luceafărul” a „beneficiat” de peste treizeci şi cinci de şefi, de toată mâna) şi i-a spus: „Luni veniţi la direcţie şi-mi raportaţi că cei doi maeştri sunt iar în trupă şi au de lucru – atât!”. Bucuros că dreptatea triumfă, mă duc la teatru. Mă vede directorul şi mă invită în cabinet – de, eram şi eu membru al Consiliului regizoral – şi-mi spune, enervat la culme:

- Nu ştiu care nemernic s-a dus la direcţie şi m-a turnat.
- Nemernicul stă în faţa dvs., i-am răspuns.
Buimăcit, a înghiţit aerul ca peştele prins:
- Pentru ce mă urăşti? Atâta i-a venit în cap să întrebe.
- Nu vă urăsc... Dar pe ei îi iubesc. Şi-i preţuiesc. Nespus.
- Şi ce ai de gând să faci cu ei?
- Să-i distribui în spectacolul de care mă apuc.
- Dar distribuţia e făcută?
- O mai fac o dată. Malcoci o s-o joace pe Tudora. Caraciobanu – pe Toma Vlaicu.

Astfel, din necesităţi de producţie, Ecaterina Malcoci a primit un rol, cum ai lua o palmă: cel al unei vecine cam surde, ca să nu zici babă, în spectacolul „Mezinul”. N-o să spun nimănui niciodată ce vorbuliţe-mi zicea prin culise, când nu era nimeni pe aproape. Iar dacă-i sărea ţandăra, putea fi pe aproape şi Papa de la Roma, că tot o trântea. Şi doar îşi dădea foarte bine seama de ce am procedat aşa, ba chiar înţelegea că altfel nici nu se poate. Totuna, nu ştiu dacă m-a iertat vreodată. Chiar dacă se prefăcea că a uitat ofensa, chiar dacă vorbeam deja, peste un bun răstimp, chiar dacă râdea la glumele mele, păstra la rădăcina sprâncenelor o umbră de cută, cauzată de gestul meu silit, însă tot dureros. Ca şi în bancul acela teatral, aproape clasic, despre o situaţie similară cu o mare actriţă a timpului (numele ei variază), nevoită şi ea, la o anumită vârstă, să joace un rol de bătrânică. Şi, după premieră, vine la ea în cabină o colegă, lipsită de talent, dar ceva mai tânără şi hai s-o „compătimească”:

-  Ce să-i faci, dragă, nu poţi rămâne toată viaţa aşa, cum ai fost.
Şi replica – genială:
- De ce nu, scumpo? Dac-ai fost toantă, toantă rămâi!

... Anii treceau şi Ion Ungureanu nu se mai întorcea odată de la Moscova.   
Iar ei, marginalizaţi în repertoriu, erau reduşi la tăcere. Cu ce s-o umple? Vai şi vai...

El a amuţit încă atunci. Ea a mai tăcut încă 20 de ani, deşi casa ei ardea în vâlvătăi şi n-avea cine sări s-o stingă. Iar dacă în atâta amar de vreme a mai şi bătut cineva la uşă, aceea a rămas închisă şi dialogul a rămas nerostit: „Deschide, femeie.” – „Nu”. – „Dar arde casa!” – „Să ardă...”.

Mormintele lor stau cu faţa la râu. Ai ei – spre Nistru. Al lui – spre Dunăre. De parcă s-a mai îmblânzit şi Nietzsche şi a mai lăsat de la el: „Fiecare cu râul său”.