Doamna scumpă a lui Mihai Dolgan

Pe 15 martie Mihai Dolgan ar fi împlinit 67 de ani, iar o zi mai tîrziu  numărăm 365 de zile de la trecerea sa în nefiinţă. Pe 14 martie, la Palatul Naţional, soţia sa, interpreta Lidia Botezatu, organizează un concert ce se anunţă a fi de neuitat - “Cîntă un artist. In memoriam Mihai Dolgan”.

Am stat la o cafea cu doamna scumpă a iubitului compozitor şi interpret şi i-am notat gîndurile, dorurile, bătăile de inimă îndurerată. Pentru ea, Mihai Dolgan trăieşte. Acuşi va intra în scenă. Acuşi se va aşeza la pian. Acuşi va veni să-şi bea cafeaua… Acuşi o va striga pe nume – Liduţa!...

 Mă trezesc la 5 sau la 6 dimineaţa. Nu avem mari acareturi şi, încetişor, mă retrag la bucătărie şi închid toate uşile, să nu deranjez. Aprind candela şi mă rog. Deschid agenda. Mă gîndesc unde trebuie să merg azi, ce am de făcut. Mîrîi textul pentru repetiţie. Îmi fac o cafea. Nu pot renunţa la cafea, iar ceaiul poate conţine chiar mai multă cofeină. Scenariul ăsta e exact aşa de ani de zile, doar că de un an uşa de la bucătărie nu se mai deschide ca Mihai să intre adus de aroma cafelei…

 …Mihai îşi lua cafeluţa şi ieşea să-şi fumeze boem ţigara la terasa noastră de la balcon, de unde putea să-şi vadă toate păsările din curte. Acolo era împărăţia lui, cunoştea fiecare ciripit, fiecare frunză. Era mare scandal dacă rupeam o frunzuliţă, din viţa de vie întinsă la balcon, pentru o sărmăluţă… Cînd l-au adus pe Mihai în sicriu, viţa de vie a început a plînge. Şi nu era încă timpul să lăcrimeze via.

 Nu cred în mistică, dar cînd îl operau pe Mihai, purtam la gît nişte mărgele aduse din Cehoslovacia în ’78. S-au rupt fără să le ating, s-au împrăştiat pe jos pe holul spitalului şi au rămas speriate acolo.
 
 Avem în curte un cîine, Cuciu îi spunem. Ne petrecea la concerte de fiecare dată pînă la magazinul „Franzeluţa” de pe str. Armenească. Cu cîteva zile înainte de moartea lui Mihai, Cuciu sărea în jurul meu şi scîncea. Mă agăţa cu lăbuţa şi îmi cerea să mă uit la el. Cînd l-am privit, am văzut cum îi curgeau lacrimile…

 A trecut un an de cînd am rămas fără Mihai. Încă nu am realizat  că nu mai este.

 În fiecare zi merg la cimitir. Dacă nu reuşesc de dimineaţă, ajung peste zi. Nu plîng niciodată acolo. Plîng cînd aud muzica lui, cînd mă uit prin poze sau la concertele înregistrate.

Sînt cîteva lucruri pentru care mai vreau să trăiesc. Radu, Loredana, bebeluşul care încă nu a venit pe lume şi Formaţia „Noroc”.

 Am început repetiţiile cu „Noroc”-ul. Am lăcrimat la piesa „De ce te mai iubesc”. În toate piesele lui sînt eu şi el.

 Mama cînta la biserică şi m-a învăţat să nu cred niciunui băiat, niciunui bărbat şi nici chiar soţului. Dar eu m-am îndrăgostit lulea de Mihai…

 Eu locuiam cu fetele din „Joc”, iar Mihai - cu băieţii din „Noroc”. Astfel, Radu a fost conceput în cele mai de lux hoteluri unde stăteam cînd mergeam în turnee.

 Ar fi trebuit să am şi o fiică. În ’79 eram însărcinată. Dar aveam probleme cu inima şi lupta dintre cardiologul şi ginecologul meu a fost cîştigată de primul. Cardiologul mi-a interzis să nasc. Astfel, Ioana nu a mai venit niciodată pe lume.

 Din ’67, agenda mea secretă, cu cîntecele preferate, era înnoită zilnic cu nume de fete şi băieţi. Pe lîngă cîntecul „Sînt o fată fericită”, primul  pe care mi l-a scris Mihai, aveam zeci de nume. Ultimul din lista băieţilor era Radu, iar la fete – Elena şi Ioana.
 Sînt tare pretenţioasă. Trei ani am stat cu faianţa de la baie scoasă, pînă nu am găsit faianţă roz. „Da alege odată, femeie!”, se enerva Mihai.

 Aveam dreptul să spun ce-mi doresc doar de două ori pe an - la ziua mea şi la 8 martie. În restul zilelor trebuia să fie linişte în casă, ca Mihai să poată crea. Dacă voiam să mănînc la borş, mă duceam cu prietenele. Stăteam la taclale pînă suna el - unde eşti, puişor?…

 Cînd ne certam, venea el primul şi mă pupa. Dar nu am ştiut să am draci, să nu-i vorbesc cu săptămînile. Am încercat poate de vreo trei ori în viaţă să muţesc…, dar nu a ţinut.

 Niciodată nu mi-a trecut prin cap, dar i-am zis o dată lui Mihai: „Nu dă Doamne să mă îndrăgostesc încă o dată...”.  Din păcate sau spre fericire, nu s-a întîmplat.

 Pe mine, poate că m-au plăcut mulţi. Am văzut bărbaţi care tremurau în faţa mea… Acum cîţiva ani, mi-au spus că la Palatul Naţional îmi puneau lumina în aşa fel, încît să mi se prevadă corpul prin rochie.

 În Tunisia m-a văzut ataşatul pe cultură de la Ambasada Franceză şi a vrut să mă ia la Paris. Eram superbă, în rochie bleu cu umerii goi... „Păi, sînt căsătorită, i-am spus, el e soţul meu, Mihai Dolgan”... „Vă invit pe ambii, îmi place mult tembrul vocii dvs.”, a insistat domnul. Dar Cortina de Fier încă nu căzuse...

 Nu cred că am fost răpitor de frumoasă, dar eram o femeie interesantă.

 Eram cea mai bine îmbrăcată cîntăreaţă. La începutul anilor ’90 mi-am vîndut toate hainele de blană, nu aveam nici un ban de nicăieri. Mi-am lăsat doar una. Mi-am vîndut serviciile de porţelan, mi-am lăsat doar şase farfurii. Am renunţat la instrumente, la aur, la costumele de scenă. D-apoi nu aveam să murim de foame…

 La serviciu nu existam ca soţ, fiu şi soţie… Foarte rar mergeam toţi trei odată la concerte. Eu prefer să merg încet şi ieşeam de multe ori prima din casă. Să ajung prima la palat şi să stau un pic singură. Să-mi iau locul în cabina de machiaj nr. 105. Acolo este locul meu încă din 1974.
 
Întotdeauna am fost puternică. M-am reeducat în ’82, după ce un an întreg nu am putut cînta deloc. Mă îmbolnăvisem şi nimeni nu credea că voi mai reveni în scenă. Aveam un fel de astmă. Medicii mi-au zis să uit că am putut cînta vreodată. Pierdusem totalmente vocea. Şi atunci am înţeles tare multe despre viaţă. M-au sprijinit doar familia, mama, fratele şi prietena mea Anişoara. Atunci, în spitale, mi-am răsfoit toată viaţa. Şi m-am gîndit că trebuie să fiu altfel, să mă schimb.

Cînd mi-am revenit, Murzac, directorul Filarmonicii n-a vrut să mă primească înapoi, sub pretextul că nu am dreptul să muncesc alături de soţul meu. Atunci m-am dus la Maria Bieşu. Ea era Maria Bieşu! M-a ascultat cum cînt, i-a plăcut enorm, a sunat pe cine trebuia şi am revenit în scenă. Ea mi-a salvat destinul, familia şi cariera. Şi eu, şi mămica mea ne-am rugat tot timpul pentru ea.  

 Declaraţiile de dragoste ţin de lumea noastră intimă, privată. Sînt lucruri care ne privesc doar pe noi doi. Dar din gesturi, priviri, tandreţe, tot timpul am ştiut că Mihai mă iubeşte. Nu suportam să-mi zică: vai, ce mult te iubesc, dar ultima declaraţie de dragoste cam aşa a şi sunat. Mi-a făcut-o în spital, îi citeam dintr-o carte cu rugăciuni, îl ţineam de mînă şi cînd am simţit  că îi slăbeşte pulsul l-am privit în ochi şi i-am spus: „Mihai, ştii ce mult te iubesc eu?”. M-a privit cu  căldură şi, cu vocea stinsă, mi-a răspuns: „Şi eu. Tare, tare...”. Asta nu se uită.

 Vai, ce mult ar fi însemnat pentru Mihai bebeluşul lui Radu şi al Loredanei!… Aşa a vrut Domnul…

 Papagalul nostru, Michi Dolgan, a făcut parte din familie. I l-am dăruit eu cu Anişoara la o aniversare. Zbura prin toată casa, avea voie să facă ce vrea… Mihai l-a învăţat să vorbească. Avea o dicţie impecabilă – Ce băiat e Michi Dolgan!, zicea papagalul. Zicea „mămica”, „tăticu”, chiar şi un cîntec învăţase. Cînd s-a îmbolnăvit papagalul, Mihai era cu o pneumonie în spital. A lăsat spitalul şi a venit acasă să-l vadă pe Michi. În noaptea ceea Michi a murit şi l-am îngropat între doi tei din curtea noastră…

 Întotdeauna ridicam pocalul cu vin cu un toast – să bem pentru că sîntem vii! Nu l-am auzit nicăieri. Aşa îmi venea mie de fiecare dată.

 Din toată cariera mea, m-am ales cu doi metri pe unu gratis pe aleea principală a Cimitirului Armenesc, lîngă Mihai. Vizavi de Nicolae Sulac. Şi Vali Cojocaru şi-a făcut cavoul nu departe. I-am zis într-o zi: „ Vali, tu ai cîntat cu Mihai, o să ne fie vesel…”

 Cum este muzica după 41 ani de muzică? Exact aşa. Am descoperit mai nou că pot fi impresar, producător, designer, regizor dacă vreţi. Voi fi producătoarea concertului din 14 martie, „In memoriam Mihai Dolgan”. Apropo, îi aştept pe toţi cei care l-au iubit, care i-au iubit muzica.

Poate că aş fi reuşit într-o afacere, chiar dacă Mihai a afirmat tot timpul că fiecare trebuie să facă ce poate mai bine. În ’91, la Mamaia, cînd Radu a luat Trofeul, am făcut cunoştinţă cu un domn, om de afaceri, cu magazine la Bucureşti şi Paris. I-a plăcut mult de Radu şi ne-a invitat în magazinele sale să ne alegem orice dorim. Mi-am ales o rochie fină, dar scumpă. A little black dresse. Radu şi-a ales un sacou în carouri. Ideea e că domnul în cauză, ştiind ce a fost „Noroc”-ul şi cine sîntem noi, mi-a propus să deschid un magazin cu mărfuri de la Paris şi la Chişinău. Am revenit acasă plină de entuziasm şi am început să adun acte. O încăpere în Centru era ca şi rezolvată. În capul meu toate se lipeau. Dar m-a trezit Mihai: Femeie, vrei să ne omoare? Stai şi cîntă. Şi eu mi-am ascultat soţul. Ca întotdeauna. Dar se vede că uneori nu trebuia.

 Cînd m-am pensionat, Mihai era trist. Mi-a spus: “Doamne, ce-o să faci tu cu pensia asta? O să mori de foame!“

 Să rămînă fără formaţie a fost un adevărat chin pentru el. „Să ştii că o să mor înaintea ta”, mi-a zis.

 Mihai era un Peşte mare. Mare filozof.

 Cînd i-au dat titlul de Cavaler al Ordinului Republicii şi o femeie i-a dat să semneze o hîrtie despre suplimentul de 50 de lei la pensie, a rîs într-un fel în care numai el putea: vai, doamnă, ce cavaler mai sînt şi eu dacă de banii iştia nu-i pot lua soţiei nici 50 de grame de cogniac şi o cafea?

 Mie îmi merge vinerea. Şi la preşedinte ajung dacă e vineri şi dacă îmi trebuie. Şi mai trebuie neapărat să port ceva bleu. Exact ca azi. Ai remarcat eşarfa mea? E ca cerul.

 Pe cei mai buni prieteni îi numesc cu acelaşi cuvînt – Podruga. Podruga sînt oamenii cu care am mers în cercetare, cu care am muncit, am tăcut alături, am trecut prin greu. Chiar dacă viaţa a făcut ca unii din ei să plece de lîngă mine sau de lîngă noi, s-au întors. Tot timpul s-au întors. Ei sînt podruga Ion (Suruceanu, nota red.), podruga Saşa (Cazacu), podruga Iurii (Sadovnic), podruga Ricu (Vodă), podruga Tolea (Bivol).

 Lumea a fost întotdeauna aşa cum a fost. Poate şi cum este. De aceea eu cred foarte puţin această lume.

 Cîteodată îmi las bretonul pe ochi, îmi pun ochelari şi nimeni nu mă recunoaşte. Nici chiar eu.

 Sînt fericită că zi şi noapte la mormîntul lui ard lumînări. Sînt liniştită. Cînd mi-i greu, îi port prin casă tricourile… şi mi se face mai uşor.

 Mă bucură Radu cu Loredana. Ploaia. Soarele. Păsările. Strada noastră. Mersul la cimitir. Mă sfătui cu Mihai, azi mi-a venit să-i cînt şi i-am cîntat. Îi povestesc ce facem, cu cine mă sfădesc, la ce visez, i-am spus că a murit Vieru şi că pe 14 februarie, în drum spre mormîntul lui Mihai, am aprins o lumînare şi la Grigore Vieru. Tăifăsuiesc cu el, îi spun cine mă ajută, cine nu vrea să ridice un deget… Privesc la cer şi ştiu că într-o zi o să-l văd. Şi că el o să ne ajute de-acolo, din ceruri. Mă bucură felinarele care ard în curtea noastră… Ele ştiu de ce plîng chitarele…

Text:  Rodica Ciorănică
Foto:  Arhiva personală a familiei Dolgan