Diana Stratulat. Parfum de femeie

De mică, Diana a tot fost purtată în braţe de tatăl ei. Şi i-a plăcut. Atât de tare, încât am impresia că alături de ea va fi doar bărbatul care nu va obosi s-o ducă pe palme. Nu a recunoscut cine este (poate la un gin tonic, cu cea mai bună prietenă). E chic, fresh, uimitor de veselă, delicată şi dezinvoltă. Exerciţiul imaginii este la fel de firesc pentru ea ca respiraţia, privirea, uimirea. E un parfum de femeie. Nimic ostentativ, nimic artificial. Merge la petreceri mondene pentru că e persoană publică şi trebuie să meargă. Dar nu la toate. Conduce un jeep nu pentru că e impresionant, ci ca să poată escalada trotuarele. Face spectacole cu artişti de valoare ca să poată salva inimi de copii condamnaţi să nu guste viaţa până la urmă. Îi este contraindicat să se gândească la consecinţe nefaste, pentru că i se pot întâmpla. Dacă, în avion fiind, se întreabă de nu era mai bine să-şi fi luat bagajele cu ea, anume valiza ei se poate rătăci în aeroport. De asta nu se gândeşte niciodată la lucruri rele. Ca să nu i se întâmple.

Diana, tu eşti plină de contradicţii, nederanjante, ce-i drept. Am o vagă bănuială că în copilărie ai fost “o compilaţie” între un comportament ireproşabil, angelic şi unul de  neastâmpărată.

Aici părinţii mei ţi-ar răspunde cel mai bine. Din câte îmi amintesc, într-adevăr, în public eram foarte cuminte, dar pe ascuns făceam multe şotii. Despre unele se afla imediat, despre altele se mai află abia acum. De exemplu, nu-mi plăcea să mănânc şi aruncam mâncarea când nu mă vedea nimeni. Visam să se inventeze nişte pastile care s-o înlocuiască. Am minţit o dată profesoara că trebuie să merg la doctor ca să pot fi cu tata, care tocmai se întorsese de la Moscova. Iar lui i-am spus, cu două săptămâni înainte de vacanţa de iarnă că, gata, şcoala s-a închis şi a început vacanţa. Imediat, am fost luată de mânuţă şi dusă la şcoală. Dacă aveam nevoie de ceva, puteam ameţi pe oricine.

Mai practici chestia asta, cu „ameţitul”?

Uneori, dar nu ca să profit.

Tu până unde ai fost răsfăţată?

Dacă a avea parte de multă dragoste înseamnă a fi răsfăţată, atunci am fost. Până la zece ani, nu făceam doi paşi pe jos. Şi acum tata mă duce în braţe, poate mai mult la figurat.  Am fost şi sunt marea lui slăbiciune. Atât de iubită am fost, încât nu-mi amintesc să fi fost certată vreodată. Bine, am avut noroc de mama, care trăgea frâna, care a ştiut când să spună „nu!”: ea a ţinut echilibrul. Nu mi s-a impus nimic, mi s-a arătat cum trebuie. Ştii, copiii sunt ca nişte maimuţele care fac ce văd şi trebuie să le arăţi cum vrei să procedeze. Dacă a existat cumva un model după care Dumnezeu a creat un părinte, acest model a fost cu siguranţă tatăl meu – un om deosebit, modelul perfect de soţ, tată, bunel. El m-a învăţat să respect oamenii, să fiu modestă şi să-mi asum responsabilităţi. Tata este personalitatea care m-a marcat pentru totdeauna.

Chiar nu te-au probozit niciodată?

Cea mai mare pedeapsă era ca ei să fie supăraţi pe mine. Să nu mă ia în seamă. Nu mi-au influenţat nici o decizie şi m-au respectat şi tratat ca pe o personalitate.  

Ambiţiile din copilărie?

Nu-mi amintesc să fi avut vreo ambiţie. Eram foarte timidă.

Ai fost timidă şi atunci când ţi-ai anunţat părinţii că gata, eşti îndrăgostită, te măriţi şi mergi la casa ta?

A fost, la 18 ani prima dată. I-am anunţat cu mare teamă. Şi de fiecare dată mi-a fost la fel de frică. Mama a fost cea care a ştiut prima. Am complotat cu ea. Reacţia lui tata a fost negativă, bineînţeles, şi aşa va fi de fiecare dată. La început.

A fost o dramă?

Într-adevăr. A plâns la nunta mea. De ce? Pentru că eu sunt a lui şi el trebuia să mă dea altcuiva.

Cât de mult a intervenit sau a pus umărul tatăl tău la cariera ta?

Niciodată nu a făcut acest lucru. Mai curând, îşi ajuta rudele. Pe mine m-a învăţat să mă descurc singură. Poate că îi era frică mai mult decât mie dacă voi reuşi sau nu. Evident, faptul că îi port numele a avut un rol important. Automat, numele lui a fost un start pentru cariera mea. Şi a trebuit să nu-l dezamăgesc, să nu-l fac de ruşine. Unii mai zic că nu aş fi mers prea sus fără el, dar nici nu ştiu cum s-o iau, pentru că nu am avut ambiţia să ajung undeva şi să-i cer să mă ajute. Eu am făcut ce-mi place, la ce mă pricep.

Scopul tău, ca realizatoare şi producătoare de televiziune, care este? Ce vrei să transmiţi celor care se uită la tine?

Ca producător general de televiziune, am responsabilităţi faţă de colectiv şi  de produsele care apar pe sticlă. E un proces care mă încântă, pe care îl însuşesc. Ca realizator de emisiune, nu a fost o obsesie să mă vadă cineva la televizor. Mesajul meu sunt invitaţii mei pe care încerc să-i descopăr şi pe care vreau să-i cunoască şi telespectatorii prin prisma mea. Pentru mine contează procesul, comunicarea. Dacă ai observat, întrebările pe care le pun invitaţilor sunt cele la care caut şi eu răspunsul. Dar să ştii că nu am făcut niciodată show din emisiunile mele. Nu-mi place să-mi pun invitaţii în situaţii dificile, nu pot să jenez oamenii care vin cu drag în studioul meu.

Luptătoare în meserie?

Nu doar în meserie. Lupta îmi oferă senzaţia de drive.

Cum s-a născut show-ul din decembrie? Câţi ani are şi dacă această idee te face mai împlinită?

În televiziune sunt de opt ani. De cinci ani, realizez spectacolul „Black&White”. Iar de patru, emisiunea cu acelaşi nume. Cum s-a născut? În 2001, am fost numită în postul de producător general NIT şi am venit şi cu o schimbare. Aşa că primul spectacol a fost un proiect ce ţinea de noua imagine a companiei. A devenit o tradiţie de cinci ani. Dar e mai mult decât tradiţie, de fiecare dată, spectacolul a fost şi un proiect prin care am făcut caritate pentru cei care au nevoie de ajutor. Proiectul „Pentru inimi de copii” este o acţiune începută acum doi ani. Prima dată a fost o colaborare cu Centrul de chirurgie a inimii, în urma spectacolului fiind operaţi patru copii. Dar în momentul în care trebuia să fim încântaţi de rezultat, am trăit o dramă. Este îngrozitor când ţii în braţe un copil de opt luni, inima căruia i se poate opri în orice clipă. Sau când mama unei fetiţe de cinci ani te întreabă de ce am ales pe alţii, şi nu pe copilul ei. Atunci înţelegi că nu te poţi opri aici. Pur şi simplu, nu poţi. Toate nefericirile noastre, mari şi mici, nu înseamnă aproape nimic pe lângă drama acestor copii. Pentru mine şi echipa NIT, a fost o satisfacţie imensă teledonul din 1 iunie, în urma căruia au fost operaţi zeci de copii. A fost neaşteptat şi numărul persoanelor şi instituţiilor care au reacţionat. Nimeni nu a refuzat să participe. Fapt pentru care le mulţumesc tuturor.

Câţi oameni stau, de regulă, în spatele show-lui pe care-l pregăteşti?

Este întreaga echipă NIT. Înainte de toate, Valeriu Vedraşco, directorul artistic, omul de la care am învăţat şi mai învăţ să fac televiziune, şi, bineînţeles, Lidia Panfil, care a regizat toate spectacolele NIT. Doi mari profesionişti cu care mi-e drag să lucrez. Sigur, nu fără partenerii noştri - Compania „Moldcell”, care m-a sprijinit până acum, şi „Eximbank”, care îmi va fi partener în acest an.

Toate vedetele tv din România au şi nişte afaceri în caritate, saloane de frumuseţe. Tu nu ai nici o afacere privată?

Nu, sunt om de creaţie şi prefer ca de cifre să se ocupe alţii. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, mi-ar plăcea să-mi cumpăr o jucărie ca televiziunea. Dar e prea scumpă…

Ai avut vreodată tentaţia să faci altceva, să mergi la alt post de televiziune?

Nu, deocamdată. Ţin prea mult la oamenii din echipă. E ceva ce ţine de fidelitate.

Este o diferenţă dintre tine la 20 şi tu la 30 de ani?

Sunt absolut convinsă că oamenii nu se schimbă în esenţă. Poate doar felul de a gândi, viziunile. La 30 şi, sunt mai matură şi nu i-aş schimba pe acei 20. Ai senzaţia că abia acum începi să observi culorile, nuanţele…

Cât de deranjant este pentru tine când lumea te percepe altfel decât eşti?

M-ai perceput altfel decât sunt?

Acum doi ani, când te-am sunat prima dată, mă gândeam că n-o să răspunzi la un număr necunoscut şi o să mă îngheţi cu o atitudine glacială şi hipercorectă.

Ţine de aparenţe care deseori însală, poate de un instinct al autoprotecţiei… Dar pentru mine contează cum mă percep cei la care ţin, care mă cunosc. Lumea oricum o să mă vadă aşa cum o să vrea să mă vadă.

Te-ai jucat uneori cu viaţa, cu cele mai importante lucruri din ea, ai făcut cumva doar ce ai vrut tu ca să înveţi din propriile greşeli?

Într-un fel, mă joc. Îmi place să merg pe muchie de cuţit, să risc. Dar nu cu cele mai importante lucruri. Poate că încercările mele au dus şi la nişte greşeli, nu ştiu, îţi voi spune pe la vreo 80 de ani, despre cele pe care le voi înţelege… sau nu le voi înţelege. Tot ce a fost a fost o experienţă din care am învăţat ceva… sau nu am învăţat. Vezi, iarăşi mă joc. Dacă vorbim serios, nu vreau să ard etapele, să trec peste ele ca pe lângă nişte băltoace în care nu trebuie să calci: am o viaţă de trăit, de construit ce nu am reuşit.

Eşti uşor „îndrăgostibilă”?

Nu.

Ştii cât durează dragostea?

Ştiu şi nu ştiu. Vreau să cred că poate ţine la infinit. Poate am avut un destin mai puţin obişnuit în timp ce mi-am condus cu mai multe sau mai puţine şanse barca sentimentală… Dragostea e un lucru după care aleargă toată lumea. Pentru mine, e un sentiment nobil, senin, intens, fără a fi şi distrugător. Un sentiment cumpănit care te duce spre bărbatul pe care l-ai ales pentru că ştii că doar datorită lui vei atinge plenitudinea. E un sentiment care te trage în sus fără ca să te strivească. Pentru mine, iubirea e  eternitate. Conştiinţa faptului că poţi merge până la capăt şi te poţi sac­rifica pentru cel de lângă tine. Dragostea nu poate fi cerşită, ci doar oferită. Şi o iubire, dacă moare, moare dintr-o lene interioară. Dacă permiţi să se instaleze rutina. Dar totul depinde de cei doi – să ştii să-l faci pe El să se simtă buricul pământului şi El, la rândul lui, să creeze din Ea un centru al universului.

Unde crezi că începe trădarea şi minciuna între doi oameni?

Când apare frica şi dispare responsabilitatea, în lipsa coloanei vertebrale…

Ţi-e frică?

Eu am încredere maximă, poate idealizez uneori, dar nu ştiu să trăiesc altfel.

Ce este mai important într-o relaţie? Cuvintele, atitudinea, cadourile, compromisul dozat din partea ambilor?

Totul. Ştiinţa, arta de a cuceri zilnic.

Tu stai cu iubitul sau cu părinţii?

Deocamdată, cu părinţii. Cu ei mă simt în siguranţă.

Ce te atrage la un bărbat?

Îi admir mintea, că-i dă farmec. Carisma şi simţul umorului. Bărbatul e cel care trebuie să protejeze.

Te-ai hazarda să formulezi o definiţie a căsătoriei gustate? Există vreun contrast între căsătoria visată, dorită şi cea trăită?…

Este ca o loterie. Poţi să-ţi întâlneşti jumătatea la 20 de ani, dacă ai noroc. Dacă nu, vei fi într-o continuă căutare prin iluziile unor noi căsătorii, relaţii, dezamăgiri. Ştiu doar că să te îndrăgosteşti şi să iubeşti matur sunt două lucruri absolut diferite. La 20 ne îndrăgostim, iar la 30, iubim matur. Am mai spus-o undeva – să fii nu cu cine poţi trăi, ci cu cel fără de care nu poţi.

Un bărbat care ţi-a schimbat viaţa?

Dacă cineva mi-a schimbat cu adevărat viaţa, acesta a fost băiatul meu. Sunt ca o leoaică pentru el. Din momentul în care a apărut pe lume, am înţeles că e cel mai important eveniment din viaţa mea. Simt cum creşte un bărbat adevărat lângă mine. Uneori, mi-e frică să nu scap ceva important din viaţa lui Adi. Îmi doresc să-i pot oferi cel puţin ce mi-au oferit mie părinţii, chiar dacă nu m-au pregătit pentru realitatea de azi. Eu trebuie să fac asta, pentru că Adrian e bărbat şi va trebui să-şi asume în viaţă mult mai mult.

Face nebunii?

Mă minciuneşte frumos.  Însă o face ca să nu mă supere, ca să mă protejeze, e un mic bărbat, îţi spun. Dar mă ameţeşte cum vrea şi ştie să mă topească.

De ce ai pozat pentru „VIP magazin”?

Pentru că îmi sunteţi dragi şi pentru că sunteţi nişte profesionişti.

Tu eşti una dintre cele mai elegante femei de la noi. Hainele ce sunt – o obsesie, o necesitate, o plăcere, o nebunie?

O plăcere, nu mai mult. Şi o necesitate. Contează din respect pentru cei care mă înconjoară.

Cum ţi-ai determinat stilul vestimentar?

Intuitiv. Îmi place stilul chic cu acel ceva greu de definit. Important e să fie original şi să te reprezinte. Şi urmez această regulă – haina potrivită la locul potrivit.

Cum alegi ce îmbraci?

Zi de zi, mă descurc. Cât priveşte vestimentaţia scenică, colaborez cu o singură creatoare – Mariana Gorbaciov, care îmi elaborează toate ţinutele de seară. De fapt, colaborez cu soţii Gorbaciov. Vasile Gorbaciov e un mare stilist şi un mare artist în meseria lui. Numai lui îi pot încredinţa imaginea mea. Le sunt fidelă de opt ani.

Snoabă, leiblomană?

Eleganţa nu ţine de sacoul Chanel şi nici de maşina Bentley. E ceva ce vine dinăuntru. O femeie poate fi la fel de spectaculoasă în orice ţinută, dacă i se potriveşte şi ştie s-o poarte. Şi mie chiar nu-mi plac magazinele. Depinde de dispoziţia mea şi nu am treabă cu obsesiile şi leiblurile. Mai e şi o chestie de bun-gust, care mi-a cultivat-o mama. Tot timpul foarte elegantă. Nu fac parte din categoria femeilor care plâng dacă nu au apucat să-şi ia pantofi din nu ştiu care nouă colecţie.
 
Ai vreun model de femeie?

Sunt multe femei celebre pe care le admir, care mă fascinează, frumoase până în măduvă, prin ceea ce vor să spună, prin ceea ce nu spun, prin emoţia pe care o emană, prin strălucirea din ochi…

Ce n-o să să-ţi permiţi niciodată?

Să-mi schimb culoarea părului… să devin blondă, spre exemplu.

Rodica Ciorănică