Confidenţe cu Vitalie şi Viorica Nagacevschi

Niciodată nu gândim că într-o anumită clipă lucrurile  se schimbă cu o viteză uluitoare, care te pun în faţa unui eveniment crucial, iar tu nici nu realizezi importanţa acestui fapt.

Viorica: S-a întâmplat cu 17 ani în urmă, într-o zi însorită de toamnă. Eu - studentă la filologie, el - student la drept, amândoi sfioşi, neîndemânatici, în faţa ofiţerului stării civile, am zis un tremurător „Da” şi ne-am trezit pe loc soţ şi soţie. Deseori mă gândesc ce ne-a făcut să ne aventurăm într-un asemenea mariaj. La mijloc nu era decât o banală atracţie reciprocă. Avusesem discuţii despre orice altceva, numai nu despre dragoste, plimbări nocturne, inocente prin parcuri pustii şi o mare poftă de viaţă, pe care nici până azi n-am descoperit-o de-a binelea. Ne-am încadrat ambii foarte bine în laitmotivul „Teama de necunoscut şi singurătate este cea mai contagioasă boală sufletească”. Vitalie venea dintr-o căsnicie foarte timpurie şi nereuşită, eu lăsasem în urmă un subiect de dragoste care se spulberase precum se topeşte zăpada primăvara. Ambii aveam ceva de suplinit, un capitol la care eram corigenţi.

Vitalie: Suntem împreună datorită prietenului meu Igor Ciupercă. Acesta avea o datorie faţă de mine. Datoria lui venea din 1987, când eu, pasionat de iubirea pentru o domnişoară cu numele Mariţa, i-am făcut o vizită. Fata, zveltă şi frumoasă, cu ochi negri şi glumeaţă, i-a căzut tronc la inimă prietenului meu. Fără scrupule şi adânci remuşcări, mi-a zis: ”Ştii că fata e mişto! Tu n-ai să te căsătoreşti cu ea. Dă-mi-o mie să mă însor”. Zis şi făcut. În mai puţin de o lună, au jucat nunta. Însă datoria parcă îl rodea pe Igor şi, locuind câţiva ani într-un cămin cu Viorica, timp în care a studiat-o şi s-a pus bine pe lângă ea, într-o seară i-a spus că i-a găsit un mire, doar că mirele încă nu ştie de planul lui.

Viorica: Ne-am cunoscut. Ne aflam în febra renaşterii naţionale. Eu, marcată de operele lui Soljeniţîn, Rîbakov, după ce le-am descoperit, dezamăgită de lucrările lui Lenin, el – calm şi nesofisticat, îmi aducea fără ezitări argumente că există şi o altă modalitate de rezolvare a cauzei naţionale. De fiecare dată, după discuţii aprinse, mă surprindeam gândind că e un băiat interesant.
   
Odată, Igor m-a invitat să-l vizităm pe Vitalie la restaurantul unde el îşi făcea tura  de seară. M-a rugat să fiu pentru acea seară Maria, nu Viorica. Acest fapt m-a cam pus pe gânduri, dar evenimentele începeau să devină incitante. Vitalie m-a întâlnit bucuros, chelneriţele roiau ca albinele în jurul nostru - nimic suspect. După ce m-au servit cu o cină frugală, am mai cerut ceva. Igor, cel care m-a „botezat” Maria, strigă la una din chelneriţe: „Domnişoară, mai serveşte-o pe Viorica cu ceva”. Iată aici s-a dezlănţuit furtuna. Eu nu ştiam că Vitalie făcuse o pasiune pentru o chelneriţă şi că a pus punct din cauza mea. Ea ştia că era cineva la mijloc cu numele Viorica şi atâta a fost. N-am mai reuşit să servesc nimic, Igor m-a însoţit până la uşă, dar s-a întors înapoi să-şi salveze prietenul, pentru că în sala restaurantului zburau farfurii şi pahare ce se făceau ţăndări de podea. N-aş putea spune că a fost un duel pentru mine, dar acest fapt m-a mişcat. M-am întors acasă mai sigură şi victorioasă, gândindu-mă cât de puţin îi trebuie unei iubiri. Venirea pe lume a fiului Vasile a şters orice urmă de regrete, de vise neîmplinite. Eram în stare de cele mai incredibile dovezi de iubire, considerând că nimic nu e întâmplător pe lumea asta.

Vitalie: Multe momente în viaţa noastră au o istorie deosebită, care au lăsat urme evidente în memoria noastră, precum şi asupra lucrurilor pe care le-am făcut. Angajarea mea în calitate de şef al Secţiei relaţii internaţionale de la Ministerul Justiţiei din R. Moldova a fost unul din acestea. Când mi s-a propus acest post, am venit acasă mai mult mort decât viu, cu o extraordinară poftă de viaţă, dar cu neîncredere, angajarea mea fiind condiţionată de cunoaşterea unei limbi străine.

Viorica: Cine nu l-a cunoscut pe Vitalie la începutul activităţii sale, acestora pot să le spun că el a fost un băiat cam flegmatic şi neîncrezător în sine. Nici pe departe nu putea să accepte gândul că la un moment dat ar mai putea studia o limbă. Însă eu aveam o altă viziune asupra lucrurilor. „Pentru un războinic, „trebuie” sună mai plăcut decât „vreau”. Am încheiat cu el un armistiţiu: el să accepte postul, iar eu îl voi învăţa limba franceză. Seară de seară, stăteam la cele două categorii de verbe „present” şi „passe compose”, pentru că sunt cele mai folosite, studiam verbele neregulate, conjugam cu „Etre” şi „Avoir” , până când într-o zi el a plecat într-o misiune de serviciu la Paris. Întors de acolo, a venit cu totul schimbat, nu puteam să-l recunosc, după care mi-a zis: „vreau să studiez aprofundat franceza”. Pentru mine, aceste cuvinte au valorat ca un trofeu câştigat în urma unor bătălii…

Între timp, predam româna la şcoala nr. 87 din Chişinău, iar printr-un concurs de împrejurări, m-am înscris la Drept. Astfel am ajuns notar. Poezia nicicând nu m-a părăsit, doar că am făcut-o publică graţie colaborării cu interpretul Vitalie Dani. Şi acest capitol a venit în viaţa mea destul de surprinzător, dar tot atât de frumos, cu piesele „Orheianca”, „Titanica iubire”, „N-am putere să te pierd”, „Dulcea mea”, precum şi prin colaborarea cu „Savana”, Anişoara Puică, fraţii Bivol, Rodica Roşioru, Olga Ciolacu, Laurenţiu Popescu şi alţii. În anul 2003, în ziua de Ispas, mi-am lansat prima carte de texte, „Flori de ziua ta”, care a fost urmată de un spectacol muzical. Atunci m-am convins că în Moldova doar un grup de oameni sunt bucuroşi de astfel de evenimente, în rest, cărţile nu prea sunt solicitate. Adesea mă gândesc că de s-ar trezi Eminescu ar muri a doua zi lovit de indiferenţa noastră faţă de lectură. Sufletul doare tot aşa cum doare un picior, burta sau capul, la fel de simplu cum prinzi o gripă poţi face piatră la suflet… Însă puţini vor fi cei care vor încerca să trateze aceste boli prin intermediul cărţilor. Anul acesta urmează să lansez cel de-al doilea volum de versuri cântate şi necântate, care se va numi „Eroul zilei”, având şi o surpriză pe care n-o pot divulga. Va urma în curând.

Vitalie:  Pentru moment, mă fac comod în job-ul de avocat (sunt preşedintele Asociaţiei obşteşti, „Juriştii pentru drepturile omului”). Avem 200 de cereri adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului. În experienţa mea am avut mai multe cazuri haioase, dar am să vă povestesc unul mai special. Când se examina în şedinţă publică dosarul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia, eu am plecat la Strasbourg pentru a asista la şedinţă, deşi nu eram implicat în proces. Ilaşcu, Ivanţoc şi Petrov-Popa erau reprezentaţi de un avocat român, care nu cunoştea nici franceza şi nici engleza. Astfel, eu am fost rugat să merg la Preşedintele Curţii ca să traduc mesajul avocatului român. Guvernul Moldovei era reprezentat de agentul guvernamental de atunci, actualul ministru al Justiţiei, Vitalie Pîrlog. În timpul discuţiei, grefierul Curţii de la Strasbourg a adresat o serie de întrebări în franceză lui Pîrlog. Acesta din urmă, în loc să răspundă, îl privea pe grefier cu ochi pierduţi şi speriaţi. L-am întrebat de ce nu răspunde, la care agentul guvernamental mi-a spus că nu înţelege limba şi m-a rugat să-i traduc. Astfel am ajuns să-i fiu traducător agentului guvernamental din Moldova, care ex officio este obligat să cunoască cel puţin o limbă de lucru a Curţii Europene a Drepturilor Omului (franceza sau engleza).

Viorica: Zilele de odihnă în familia noastră mai des lipsesc decât există. Avem mulţi prieteni care nu prea ne lasă să fim singuri. Deseori, familiile Ţuşca sau Constantinov sunt protagoniştii celor mai haioase petreceri, cu concurs de cântece sau colinde de Crăciun. Mai avem norocul să ne îmbogăţim, de câte ori cade frunza toamna, cu câte o pereche de fini (pentru moment, avem cinci). Nici anul acesta nu este o excepţie. Astfel, mă folosesc de ocazie să le urez noilor însurăţei, Vlad Gribincea şi Olimpia Iovu, multă baftă şi casă de piatră. Dacă aş organiza un concurs cu cea mai originală cerere în căsătorie, Vlad ar lua trofeul. Venit la cina festivă în casa Olimpiei pentru a o cere în căsătorie, după un timp, părinţii ei îl întreabă pe Vlad: „Şi care-i mesajul tău?”. Răspuns: „Am venit să vă spun că Olimpia va locui cu mine”. Punct. Mişto!?

De multe ori le-am zis naşilor noştri, Valentina şi Alexei Darii, care ne sunt foarte dragi şi le mulţumim că sunt alături de noi, că prea multă dulceaţă ne-au dorit în căsnicie de ne-am luat atâţia fini, dar nu ne plângem, pentru că toţi ne-au adus multe bucurii.

Vitalie: Astăzi, familia noastră este mare. Feciorul meu din prima căsnicie, Fadei, jurist şi el, peste câteva luni va avea o fiică. Bătălia cea mare se dă acum pentru numele ei. Vasile este elev în clasa a X-a la liceul „Prometeu”, dar ne promite că va deveni şi el avocat. Aş fi vrut o schimbare. Prea mulţi jurişti-avocaţi într-o singură familie. Iar dacă e să deschidem arhiva familiei noastre, vă dezvălui o altă istorie. Familia Nagacevschi se trage dintr-o viţă de nobili polonezi care au emigrat în Basarabia pe la începutul secolului XVIII. Stabiliţi în centrul provinciei, undeva prin judeţul Orhei, toţi slujeau credinţei ortodoxe în biserici. Unul din ei, descendent în a patra generaţie, se căsătorise la 72 de ani cu o vădană de 45 de ani cu patru copii. Pe când acest străbunic al meu avea 73 şi, respectiv, 74 de ani, femeia îi aduce pe lume doi fii. Ambii au îmbrăcat haina preoţească. La începutul anilor ’40, femeia cu patru fete ale sale a fugit în România, un fecior a fost omorât în timpul unei slujbe de înmormântare a unor soldaţi, iar celălalt, rămas în viaţă, părintele Dumitru Nagacevschi, a locuit în Cuizăuca, Rezina, până aproape de anii ’80. Părintele Dumitru a adus pe lume doi băieţi şi o fată. Unul din ei, Tadeu, care este tatăl meu, a fost şi este până în prezent ziarist.

Viorica: Harul literelor ne-a unit întâmplător, doar că ne-am dori pe cineva care să preia metafora concepută în stil „nagacevschian”, pentru că stofă pentru asta este. Uneori mă surprind la gândul că n-ar fi rău deloc să rămânem suspendaţi în timp sau să trăim o nesfârşită după-amiază a zilei de mâne…