Anatol Vidraşcu. Editorul vieţii sale

Numele directorului general al grupului editorial „Litera” şi al preşedintelui Institutului Cultural European, Anatol Vidraşcu, este asociat cu tot ce înseamnă editare de carte la Chişinău.

Trăieşte, metaforic vorbind, în „galaxia Gutenberg” şi dintr-o discuţie preţ de câteva ore cu el te alegi cu o puzderie de titluri, tiraje, colecţii şi autori. După ce am avut ocazia să mă fac tobă de informaţii despre carte, mi-am propus să-l găsesc pe omul şi mai puţin pe editorul Anatol Vidraşcu, motiv din care nici n-am insistat pe „ţinuta oficială” pentru şedinţa foto.

Om de artă, de afaceri sau politician? Care ipostază vă prinde mai bine?

Cred că nici una în sensul lor adevărat. Politician – aproape deloc, deoarece nu am vocaţie pentru asta şi dacă aş fi vrut să fac politică, trebuia s-o fac când o făceau toţi – prin ’89-’91. M-am implicat mai mult din disperare acum vreo şase ani pentru că am văzut că am revenit mai jos de punctul de la care am pornit. Nici om de artă nu mă consider. Şi chiar dacă am fost şef de redacţie Arte la Editura „Literatura artistică”, aveam menirea de a fi intermediar între omul de artă şi produsul finit – cartea. De bună seamă, editorul este intermediar între scriitor şi publicul cititor, iar această activitate, la rândul ei, este o adevărată artă. Om de afaceri nici atât, căci trebuie să fii un sinucigaş sau să nu ştii cât fac doi şi cu doi ca să te dedici editării de carte.

În 1989, când mi-am făcut editură particulară, mă ocupam mai mult de  publicitate – am fost înregistrat ca agenţia literară şi de reclamă „Litera”. Abia după vreo doi ani am obţinut statut de editură. Dacă am editat cărţi şi nu am continuat să imprim etichete pentru vinuri, cred că nu putem vorbi despre mine ca om de afaceri.

S-au schimbat în bine lucrurile la subiectul procurare de carte sau pentru omul nostru tot stomacul e mai aproape?

Nu s-a schimbat nimic în bine, fapt ce mă împinge fără să vreau spre piaţa românească, unde şi fără noi este destulă înghesuială. Oricât de apropiaţi le-am fi confraţilor de breaslă, suntem concurenţi, şi editorii din România nu pot să ne întâmpine cu „braţele deschise”. Supravieţuim aici nu pentru că edităm cărţi, ci pentru că prestăm servicii, inclusiv de publicitate. O sursă relativ sigură reprezintă şi editarea de manuale, participarea la diferite proiecte de subvenţii şi achiziţii de carte. Editorii de vocaţie, din aceşti bani scot şi cărţi „de suflet”.

Care este diferenţa dintre cititorul de pe Bâc şi cel de pe Dâmboviţa?

Una uriaşă. Cel de la Bucureşti este elevat, are acces şi la literatura altor ţări în limba originalului. Acolo există un mediu intelectual pe care noi nu l-am avut şi încă nu-l avem. Până prin 1989, la Uniunea Scriitorilor din Chişinău se discuta fervent, dar în scurt timp, acest mediu al ideilor a fost distrus de politică şi de tot soiul de intrigi. Acum au loc doar nişte acţiuni culturale sporadice. Scriitorii şi-au dat seama că nu pot să existe din munca lor şi au încetat să mai scrie. Am editat totuşi acum trei ani, în cadrul unui proiect susţinut de Guvernul României, operele alese a 33 de scriitori din Republica Moldova.

De vreme ce în Republica Moldova editarea  de carte este iraţională din punct de vedere economic, cum ieşiţi din impas?

Păi nici nu prea mizăm pe această piaţă. Tipărim mai mult în Italia, Slovacia, China, România şi distribuim cărţile în România. Tehnologiile avansate şi legăturile cu editurile internaţionale ne permit să scoatem tiraje considerabile la capătul lumii, fără a-i vedea la faţă pe parteneri. De când cu  globalizarea, poţi să editezi cărţi de oriunde, chiar şi de pe o insulă pustie, doar să ai un computer şi acces la internet. Consider de datoria mea, patriotică, să aduc  parte din tirajul fiecărei cărţi aici, dar, dacă nu se vinde, o duc înapoi în România.

Oare va putea omul să-şi cumpere o carte când, în plină vară, kilogramul de varză costă zece lei?

Varza poate face şi sute de lei, dar, oricum, cartea trebuie să coste mult mai scump. Respect munca plugarului, dar una e să creşti varză şi cu totul altceva să editezi o carte. Dacă am trăi într-o ţară care se respectă, n-am insista pe varză, ci pe intelect. Acum vreo 30 de ani, Irlanda era în aceeaşi situaţie ca şi noi – populaţia se „beţivea”, emigra în masă, până au venit la guvernare nişte oameni cu scaun la cap care au investit absolut totul în învăţământ şi informatizare, pregătind o „armată” de programatori capabili să facă softuri. Exportul Irlandei în acest domeniu este mai mare decât al SUA – a depăşit cifra de 8 miliarde de dolari – şi ţara prosperă.

„Litera” este cumva o povară pentru sora mai mică, „Litera Internaţional” din Bucureşti?

Vorbim despre fiică sau, mai degrabă, despre fii. Am fondat  la Bucureşti Editura „Litera Internaţional” împreună cu fiii mei – o companie independentă, persoană juridică românească ce activează acolo şi care are o cifră de afaceri mai mare faţă de compania de aici, pentru că şi nişa unde e plasată este de cu totul altă natură. Majoritatea cărţilor sunt pregătite pentru tipar la Chişinău, tipărite în alte ţări şi difuzate în România. Ca volum de producţie suntem printre primele zece edituri din cele aproape două mii înregistrate în România şi, dacă vom continua în acelaşi ritm, în câţiva ani, cu certitudine, vom fi printre primele trei sau patru.

Să mai vorbim despre politică. Comentaţi ultimele evenimente electorale din acest an...

Din păcate, noi nu avem o clasă de politicieni, nu am crescut încă un lider, iar un Moise al nostru care să ne ducă 40 de ani prin pustiu se lasă aşteptat. Ultimele evenimente nu denotă trezirea electoratului, ci erodarea imaginii guvernanţilor actuali, lucru valabil, de fapt, pentru toate ţările. Dacă cei de  la putere în loc să ne ducă înainte ne-au tras îndărăt, trebuie să-i alegem pe alţii, chiar dacă aceştia nu sunt mai breji. Elocventă în acest sens este alegerea primarului general al capitalei: oamenii nu l-au ales pe Dorin Chirtoacă pentru că este atât de bun ca orator, organizator sau gospodar, ci în semn de protest pentru că li s-a băgat pe gât o candidatură proastă – o dată, a doua oară etc...

Care este politicianul anului 2007 şi care va fi cel al anului 2009, unul crucial, cum spun oamenii care se pricep la politică?

Va fi, într-adevăr. Mi-a plăcut prestaţia lui Vladimir Filat în ultima electorală, care a făcut o campanie foarte bună...

... Dar care a suferit un eşec.

Aveţi dreptate, dar eşecul a fost cauzat şi de faptul că el reprezenta un partid cu mari păcate faţă de electorat. Poate, dacă ar fi fost independent, iar imaginea sa nu ar fi fost asociată cu un anumit grup de politicieni, rezultatul ar fi fost pe măsura aşteptărilor. Şi viceversa: Partidul Liberal nu are un merit prea mare în alegerea lui Dorin Chirtoacă. Cât despre omul 2009, numai unul Domnul ştie cine ne-ar putea scăpa de râie. Poate să „importăm” un rege cum am mai procedat cândva?..

Haideţi să vorbim despre persoana dvs. A fost greu să răzbateţi în viaţă?

Am obţinut totul prin muncă şi am trecut toate etapele pe care poate şi trebuie să le parcurgă un om într-o carieră: după Universitate, am lucrat ca redactor, am ajuns şef de redacţie şi, probabil, dacă nu se produceea în 1985 „perestroika” lui Gorbaciov, era să mă plafonez în acest post – nu eram membru de partid, prin urmare, nu aveam vreo perspectivă de a avansa. Nu mă fac erou acum că n-am vrut să fiu comunist – n-aveam nici o şansă să răzbat, pentru că rădăcinile mi-s „putrede”: părinţii mei sunt pedagogi, iar „lor” le trebuia o anumită cotă de muncitori şi ţărani. Noroc cu mişcarea asta „gorbaciovistă”, datorită căreia am fost ales  vicedirector la editură. După vreo doi ani, văzând că instituţia de stat nu are şanse de a supravieţui, am fondat o editură privată. Până acum, am scos peste 1500 titluri de carte cu un tiraj general de peste patru milioane de cărţi. Raportând această cifră la numărul populaţiei, iese că am pus în mână fiecăruia câte o carte ...

Vă simţiţi împlinit în plan personal?

Da, mă cred un om realizat, am obţinut ceea ce am vrut. Am patru băieţi, dintre care doi lucrează la editura noastră de la Bucureşti. Cei mici sunt gemeni, au un an şi trei luni şi îi pregătesc de pe acum să fie viitori editori la Chişinău. Dacă îmi permiteţi o glumă, am contribuit şi eu, în felul ăsta, la îmbunătăţirea fondului genetic al naţiunii.

Mergeţi des la piaţă? Cum reacţionează un intelectual la situaţii descrise cu lux de amănunte de „Grăieşti moldoveneşti” ori „Planeta Moldova”?

Mă delectez copios cu aceste „produse” atâta timp cât se difuzează aici şi putem să râdem de noi înşine. Mă enervează însă la culme când ajung  în România şi ne prezintă acolo ca pe nişte imbecili. Lucrul ăsta nu poate să nu te doară, iar cei „de dincolo” ar trebui să facă o distincţie între cei care „grăiesc moldoveneşti” şi cei care vorbesc o limbă cultă, căci au mai rămas şi din ăştia. Mai rău e că „boala” e molipsitoare, iar vameşii români, oameni cu şcoală, le cer moldovenilor noştri „documentele” şi când le spun să se prezinte îi întreabă „Familia?”, crezând astfel că sunt mai bine înţeleşi. Tot fredonând „Ghiţă”, care este dus „după graniţă” sau făcând „dragoste prin tei”, românii de peste Prut vor ajunge să vorbească exact ca şi noi.

Pe întreaga durată a interviului m-am tot străduit să exploatez latura personală, dar dvs. m-aţi abătut de fiecare dată către cea profesională. Mai aveţi viaţă privată?

Cu regret, pentru mine, profesia a însemnat mai mult decât familia. Mi-am găsit un refugiu în a edita cărţi, ca să scap de realitate, de ceea ce văd în jur. Asta este cea mai mare parte din viaţa mea.

O să vă rog, totuşi, să ne spuneţi mai multe despre familia dvs.

Am avut nişte părinţi minunaţi – mama a fost profesoară de română, moldovenească, pe atunci, iar tata a predat istoria la şcoala din Costuleni, Ungheni. Ambii au meritat mai mult decât au avut, dar ambiţia lor a fost să facem cu toţii  carte, aşa cum s-a şi întâmplat – tuspatru am absolvit instituţii de învăţământ superior. Din păcate, fraţii mei s-au dus foarte devreme, deşi erau nişte bărbaţi bine făcuţi şi sănătoşi. Partea şi mai proastă e că au plecat înaintea mea, eu fiind cel mai mare copil în familie.

Nu pot spune că au moştenit o sănătate precară sau că nu s-au alimentat cum trebuie, dar ambii au fost răpuşi de cancer. Eu nu am fumat niciodată, dar ei erau nişte fumători înveteraţi. Probabil, de la tabagism li s-a şi tras totul. Exemplul fraţilor mei şi impactul tragic pe care l-a lăsat în viaţa mea fumatul m-a făcut să iau nişte măsuri la editură: nu pot să le interzic oamenilor să fumeze dacă vor să-şi grăbească sfârşitul, dar celor care nu fumează le acord un spor de cinci procente la salariu.

Ambii fraţi îşi începuseră bine afacerile: cel mai mic era în acelaşi domeniu, ca şi mine, iar al doilea se profilase pe  businessul de calculatoare şi restaurante. Am şi o soră, care se ocupă de businessul  hotelier. Cu toţii, fiecare în felul său, ne-am manifestat şi ne-am realizat. Fiind cel mai mare, m-am străduit să fiu un exemplu. Am fixat de fiecare dată ştacheta foarte sus, trecând uneori şi pe sub nivelul ei. Dar dacă vrei să obţii ceva, trebuie să ţinteşti cât mai sus. Tocmai de aceea mi-am stabilit întotdeauna sarcini aproape irealizabile – să editez cea mai mare colecţie din România, să fac cel mai mare dicţionar, să înregistrez pe un CD zece mii de melodii populare româneşti (tot din folclorul nostru muzical)... Sora a vrut să construiască cel mai mare hotel din Moldova şi ar fi reuşit dacă nu se schimba conjunctura, inclusiv cea politică. Ceea ce au făcut părinţii pentru noi am făcut şi eu pentru copiii mei: băieţii mai mari au studiat în România, sunt şi ei editori şi mă bucur că au mers pe urmele mele. În legătură cu aceasta, dacă spaţiul ne permite, pot să vă spun o parabolă, pe care i-am zis-o şi băiatului meu în ziua nunţii. Se făcea că un vultur trebuia să-i treacă peste mare pe cei trei vulturaşi ai săi. Îl ia în cârcă pe cel mai mare şi pe la mijlocul mării îl întreabă:
 
- Ia spune-mi, fecioraşule, ai să-mi porţi tu de grijă aşa cum am făcut-o eu? – Da, tătucă, am să-ţi port şi eu de grijă tot aşa, ba chiar mai mult. – Minţi, i-a spus vulturul şi l-a aruncat în mare. Se întoarce pe mal, îl ia pe cel mijlociu şi povestea se repetă întocmai. În schimb, mezinul, când ajung la mijlocul mării, îi răspunde la aceeaşi întrebare: – Nu-ţi pot promite, tată, că am să-ţi port de grijă chiar aşa cum ai făcut-o tu, dar ştiu una şi bună, că am să-mi iubesc puii şi am să fiu la fel de grijuliu faţă ei. Vulturul, mulţumit de răspuns, l-a trecut marea. În asta constă înţelepciunea naturii, ne iubim întotdeauna mai mult odraslele decât părinţii, şi rămânem cu o datorie neachitată faţă de ei, dacă nu avem copii. Cred că în această privinţă am făcut totul cu asupra de măsură.

Putem vorbi despre clanul Vidraşcu?

Noi am fi tari dacă în Republica Moldova ar exista clanuri în sensul bun al cuvântului. Am călătorit mult în lume şi mi-a fost dat să văd clanuri şi dinastii de breaslă, adică familii de medici, avocaţi, profesori etc. cu o continuitate de secole, care îşi cunosc toate ramurile şi mlădiţele arborelui genealogic, începând cu rădăcina. Întrebaţi un moldovean dacă îşi cunoaşte obârşia mai departe de „linia” bunicilor.

La noi, fiecare generaţie lucrează pentru sine, nu are un trecut pe care să-l urmeze. E adevărat că am avut de înfruntat războaie şi altfel de urgii care au curmat sau au împrăştiat familiile. În Occident, tinerii moştenesc case de la strămoşi şi îşi concentrează forţele în alte scopuri, pe când la noi fiecare îşi risipeşte eforturile mai toată viaţa pentru a-şi zidi propria căsuţă care, de fapt, este un adevărat palat, dar stă înghesuit alături într-o căsoaie. Normal, în sensul bun aş vrea să se vorbească despre familia mea ca despre clanul Vidraşcu.

În încheiere aş vrea să vă spun că acesta este primul meu interviu acordat din 2000 încoace pentru care nu mi se cere plată. Dacă aceasta este politica revistei, aţi câştigat în persoana mea un cititor.

Text de Marcel Toma
Fotografii de Dumitru Doru