Şefan Petrache. Confidenţe între două pauze de Tigară, fumate simfonic pe muzică de Bach

Ne pregătise un covoraş umed la uşă de care să ne ştergem pantofii, ca să nu trebuiască să încălţăm ciupici. După, ne-am frăsuit cu detaliile pentru filmări – unde punem fotoliile, unde fructele, unde cafeaua şi când e mai potrivit să aprindem focul în cămin. Îi place să spună cămin, nu şemineu. E altfel decât restul lumii. Îl scot din sărite lucrurile artificiale, forţate, cu ambalaj modern, televizoarele cu meniu din zeci de întrebări, gen - eşti sigur că vrei să schimbi canalul, că vrei să mă închid?, telefoanele sofisticate şi scumpe, de la care nu vrea decât un singur lucru – simplu – să sune...

Soţia artistului (tot el şi om de afaceri), Raia, pune pe masă un serviciu de cafea în carouri mărunte albe şi negre. Am preferat o cafea solubilă. Şi, cum sunt îndemnată să mă simt ca acasă, mi-o prepar singură. Iar în momentul în care încerc s-o mut în alt capăt al mesei, o vărs  pe covor. Un covor de un bej imperturbabil. Chiar dacă m-a liniştit că nu s-a întâmplat nimic grav, dl Petrache a ieşit afară după o gură de aer proaspăt, din ambuteiajele de pe strada Eminescu. Între timp, gazda noastră, cea mai îngăduitoare şi dulce femeie din lume, stropeşte imensa pată de cafea cu o soluţie care promite să mă salveze... Şi chiar se curăţă.

A intrat nora-n blide? întreabă mai liniştit dl Petrache. Chiar nu mi s-a mai întâmplat la interviuri. În rest, situaţia mi se potrivea ca o mănuşă, dar în alte circumstanţe...

Este prima casă adevărată a familiei Petrache, după primul, al doilea, al treilea apartament. S-au mutat de mai puţin de doi ani. Au doi motani pufoşi şi grăsuleni, de rasă. Şi un papagal, venit de nu se ştie unde, care a preferat casa lor. La etaj sunt copiii – adică fiica Ştefania şi ginerele Petru. La demisol, e împărăţia lui. O baie finlandeză, o bucătărie de vară cu ieşire la piscină şi o drăcovenie uriaşă la care ascultă muzică serioasă. Două colecţii de CD-uri, aduse la comandă de peste ocean... Apă minerală. Altceva, dl artist nu bea. Cafeaua e bună una. De dimineaţă. Ceaiul - peste zi. Alcool – câte un pic. Face rău la diabet...
 
Exact aici poposisem şi acum două săptămâni, când încă nu ştiam ce valuri va provoca emisiunea noastră - “VIP magazin” la PRO TV. În pauza din cinci ţigări, fumate de maestru una după alta, la demisol, ascultăm muzică clasică... Aici începe interviul. Mai curând, ascultăm cum dl Petrache lasă să i se dezlănţuie ploaia din suflet. O ploaie cu nervi. Mai întâi ne şfichiuieşte, supărată pe oamenii proşti. Pe urmă curge împăcată şi iertătoare, parcă ne-ar obloji nu ştiu ce suferinţe. Apoi iar supărată. Şi eu, pe muzică de Bach, Bizet, List, Chopin, Tchaicovski, Mozart, scriu în grabă ploaia...

(Rodica Ciorănică)  

Autoportret cubic

>> Mi-e teamă să vorbesc pentru că nu sînt înţeles, perceput, descifrat. Lumea vrea să renunţ la metaforă, epitet, figură de stil etc.

>> Mi-am aprins paie-n cap cu emisiunea. Nu aş fi crezut că un interviu  aprinde atîtea spirite… Înseamnă că a fost bun.  

>> Aveam la «Plai» un cîntec – «O, patrie, tu mamă, cu mulţi feciori şi fiice…». Unul ce credeţi că a spus, mot-a-mot? «O ieşit şi Petrache şi o urlat de partie». Poţi să-i ascuţi haragul pe vîrful capului, că tot asta va înţelege. Nemărginită-i prostia omului, Doamne, scrie în Sfînta Scriptură.

>> Şi eu cum să mă bat cu ăştia, care-mi aprind a doua glugă de paie-n cap? Dacă oamenii vor să audă ce vor să audă, să vadă cum vor ei să vadă, să înţeleagă cum vor ei să înţeleagă, atunci, nu înţeleg, la ce mai trebuie presă, televiziune, polemică?

>> Nu ai voie-n Moldovioara asta să spui ce vrei. Dar, omule, eu mă bag la tine în suflet cu cizmele murdare? Nu mi-am imaginat că, în aceşti ani, cu atîtea calculatoare, interneturi, bookuri şi antene parabolice omul poate degrada în asemenea hal.

>> Eu nu sînt domnişoară ca să plac. Şi de aia o spun tare: Cretinismul modern mă debusolează.  

>> Sînt un om credul. Şi dat fiind faptul că naivitatea şi bunătatea astăzi sînt surori drepte cu prostia, plătesc poliţele.

>> Sînt şi foarte cubic. Am o formă a sufletului foarte geometrică. Eu, trecînd pe lângă oameni, pot să-i zgârii. Sau ei se zgârie de mine. Nu pot fi oval. Nu vreau să fiu oval.

>> Nu m-am considerat niciodată, pentru că toată viaţa m-am căutat şi acuma cred că mă caut.

>> Sînt foarte impulsiv, deseori neiertător, pentru că m-am născut în zodia Taurului şi în anul Taurului. Dvajdî bîk Sovetskogo Soiuza.

>> Sînt dependent de ţigări. De vreo 38 de ani. Să ieşim la o ţigară înseamnă la 4-5 ţigări. În schimb, cîteva ore după nu fumez deloc. Mai depind şi de cafeaua de dimineaţă, chiar dacă medicul îmi interzice.

>> Puşkin faţă de Lermontov nu valorează 2 bani pentru mine. Puşkin nu ar fi fost în stare să scrie «На смерть поэта». Şi cu toate astea, 130 de milioane de oameni îl duc pe Puşkin în braţe ca pe un ou clocit, pe acest alintat al sorţii şi al tuturor femeilor de la curte, iar de Lermontov - abia de-şi amintesc, de ziua lui.

>> Eu nu-l rog pe Dumnezeu să-mi dea cu nici o secundă mai mult decît merit. Dar toate pe care mi le-a dat, vreau să le trăiesc cum vreau, nu cum vor. O singură rugăminte: să nu devin povară pentru cei dragi.

>> De prost ce eram, toată viaţa mea a fost un bici, o frică animalică de faptul ca nu cumva să fac ceva ca cineva să spună ceva. În ultimul timp mi-am băgat luleaua în părerea lor.

>> E dureros cînd te tratează rău cineva, părerea căruia o aştepţi cu pietate. Iar cînd un prost te dă cu sare pe o parte şi cu piper pe alta,  chiar nu am timp să mă gândesc şi la dînsul.

>> Omul înţelept are în loc de cap un cucui. Ştim să fim deştepţi, şcoliţi, dar am uitat să fim înţelepţi. Iar înţelepciunea o dau omului doar cucuiele.

Dintr-o  singurătate în alta

>> Primii 7 ani am crescut fără tată. Aveam opt luni cînd a murit tata. La 7 ani am fost adus la Chişinău, la şcoala de muzică. Fiindcă aceasta nu avea cămin, am stat la casa de copii... Am început să înţeleg ce înseamnă singurătatea, iar pe de altă parte nu aveam timp s-o înţeleg... Nu era voie. Koллектив. Acum, încărunţit fiind, îmi dau seama că vin din singurătate. Trăiesc o singurătate din care vin şi spre care, probabil, plec.

>> Nu am uitat niciodată de unde am plecat. Scriam odată: Сad clipele/ îmi iau o fărîmă de viaţă/ o dragoste şi-o ură/ un fir de tort pe care-l leg de casă/ să nu mă rătăcesc. Şi pornesc./ S-ajung într-un colţ de lume pustiu/ şi-acolo să construiesc. Pe atunci nu ştiam că voi construi.

>> Am fost lipsit de libertatea adevăratei copilării, cea de a face şotii, de a fi pedepsit de părinţi, ocărât şi mîngîiat de mama. Probabil că aceşti şapte ani petrecuţi departe în sat, într-o fundătură, îmi sunt deosebit de dragi. Mă tem să nu-mi afecteze cineva aceste imagini. Şi de asta vorbesc foarte rar despre ele. Sînt ca un vis frumos şi, dacă nu eşti atent dimineaţa şi te uiţi pe geam, îl uiţi. De asta nu obişnuiesc să deschid obloanele, ca să nu ştirbesc din amintiri. Sînt lucruri care toată viaţa mea, zi cu zi, oră cu oră, m-au influenţat.

>> În ’72 rămăsesem pe drumuri. Şi Jorj Siminel, un om de o rară cultură, fiu de preot, actor şi regizor la tv, a căutat prin anale şi a ajuns la concluzia că sîntem rude, foarte îndepărtate. M-a luat la el, m-a hrănit, m-a şcolit, m-a adăpostit doi ani în casa lui. Cel mai important lucru e că omul ăsta avea o bibliotecă cu peste două mii de titluri. Şi eu nu aveam nimic de făcut decît să am grijă de casă. Eram un fel de menajer. Şi el, plecînd dimineaţa, pe lîngă treburile casei, îmi lăsa să citesc de la pagina cutare pînă la pagina cutare. Şi nu pur şi simplu să citesc, ci urma să-i povestesc şi să comentez ce am citit. Dacă nu reuşeam cu menajul, nu era grav, iar dacă nu reuşeam cu cititul, puteam încasa şi o labă. Doi ani m-am scăldat în această mare de înţelepciune.

>> M-a hărăzit Dumnezeu cu multe talente, dar mi-a jucat şi festa. Un om talentat în multe domenii, de regulă nu face nici un lucru până la capăt. Am ştiut să cos pantaloni pe figura lui Valentin Dânga. Dintr-un crac din pantalonii mei cloş i-am cusut fustă soţiei, că nu aveam bani să-i cumpăr. Pe timpuri, mi-am cusut şi cojocel a la Alain Delon. Am prezentat primele concursuri de miss, sînt primul care am spus din scenă «Bună seara doamnelor, domnişoarelor şi domnilor!». Am cîntat fără să am un album şi am construit case, ca acum să caut să cumpăr un oficiu pentru fiica mea.

>> Mă întrebi ce fac cînd mă opresc locului şi nu ştiu încotro s-o apuc... Adică atunci cînd nu fac nimic? Mai des... naiba ştie ce fac. Umblu leila pe străzi, mă întîlnesc cu un prieten, pun un disc, aprind o ţigară, caut să mă sfădesc cu cineva.

>> De fapt, cînd nu am ce face, nu fac nimic.
Mă gîndesc.

>> Mă enervează întrebarea asta profund jurnalistică: Credeţi în Dumnezeu? Dar care-i treaba celui care întreabă? E ca şi cum ai întreba dacă îţi iubeşti soţia, dacă ai amantă. E treaba mea. Eu răspund în faţa Domnului.

>> Mama m-a învăţat să mă gândesc la Dumnezeu de cum am deschis ochii. Mie îmi place faptul că religia ca dogmă e în stare să unească oamenii, să-i apropie. În rest, aş avea o mulţime de întrebări vizavi de creştinism şi, mai ales, faţă de ortodoxism. Îmi amintesc ce chin era pentru mine cînd mă ducea să mă grijească mama înainte de Paşte. Te împing, te calcă, se îmbulzesc, îţi curge sudoarea, eu fug afară, mama mă aduce înapoi... Nu înţeleg - de ce insistăm asupra unor lucruri ce nu cred că ţin de Dumnezeu?

>> Azi nu umblu la biserică. Şi nu că n-aş vrea. Dar mi-i ruşine. Cînd am ieşit din braţele mamei, am ieşit şi din biserică. Zeci de ani nu am mai călcat pe acolo. Nu-i înţeleg pe cei care pot intra atît de uşor într-un lăcaş sfînt, dacă mai ieri nu ştiau să-şi facă semnul crucii.

>> Sînt foarte puţini preoţi în faţa cărora aş îngenunchia.  Mie, ca tată, nu mi-ar plăcea să-i spun copilului meu rob. Dumnezeu ne-a dat muzica, simţul estetic, albastrul cerului. Sîntem lucrarea lui Dumnezeu, copiii lui şi, cînd colo – se cunună roaba lui Dumnezeu cu robul lui Dumnezeu... Numai un om rău putea inventa această expresie.

>> De la viaţă am învăţat cel mai important lucru – nu există copii străini. Nu există copii străini, dacă vrei fericire copiilor tăi.
Crede-mã, iubire...

>> Iubirea a fost tot timpul prezentă în viaţa mea. Fac 59 de ani la 8 mai şi nici unul nu a trecut fără iubire. Mai întîi a fost iubirea mamei faţă de mine, pe urmă iubirea mea faţă de mama, apoi iubirea pentru cei din jur. Unde este iubire, este tot, unde nu este iubire, nu este nimic. Iar dacă eu astăzi sînt, e pentru că am iubire.

>> Dacă am iubit multe femei? Pe toate. Şi pe cele urîte, şi pe cele frumoase. Şi pe cele cu picioare strîmbe, şi pe cele tortoşele, şi pe cele slabe. Şi pe cele bune, rele sau guralive. În felul meu de a iubi. Pentru că eu sînt copleşit de miracolul Femeie. Sigur că cele mai frumoase femei sînt cele gravide.

>> Prima mea căsătorie a durat şase luni şi a fost un eşec. Am o sumedenie de explicaţii şi… nici una. Doi tineri nebuni de 18 ani nu au înţeles ce fac. Cînd şi-au dat seama, ştampila era pusă. O pasiune oficializată juridic. Şi să vedeţi că la soţia mea s-a întîmplat la fel. La 18 ani şi-a pus ştampila, a fost măritată şase luni şi pe urmă a divorţat, ca peste ceva ani să ne găsim şi să ne legăm unul de celălalt pe toată viaţa.

>> Dacă aş vedea un fund străin, probabil că nu aş înţelege ce văd. Pentru că femeile, altele decît cele din familie, nu mă interesează. Şi nu pentru că nu aş fi bărbat şi nu le-aş vrea. Aş vrea şi cu ochii, şi cu urechile. Dar am crescut o fată, pe care mi se  pare că am educat-o cum trebuie şi nu aş vrea să i se spună, într-o zi: uite fata curvarului cutare. Nu văd alte femei şi pentru că îmi respect soţia care mă aşteaptă, mă hrăneşte, mă spală, mă calcă, aleargă la farmacie după medicamente, plînge cînd mi se face rău şi se bucură cînd mi-i bine.  

>> Aş vrea să-l rog pe Dumnezeu să nu mai sufere familia - soţia şi fiica mea. Nu-mi imaginez ca o altă femeie să fi răbdat atîtea şi să mă fi ajutat să fac ce am făcut pînă acum. Am trăit cu soţia mea Raia toată paleta normală. Plîns, rîs, pupat, iubit, ţipat, urlat, enervat, împăcat. Ceea ce sînt azi, mai mult de jumătate e ea.

>> E ceva în această femeie. Are profunzimea să înţeleagă starea sufletului meu. Ştiind că sînt flâmînd, simţea cînd nu trebuie să mă întrebe dacă mi-e foame. Ştie să nu fie, cînd încep să fierb, când mi se bulbucă ochii, îmi ies coarnele şi mi se deschide gura. Femeia asta a ţinut la mine atît de mult, cît eu nici nu am meritat.

>> Ne-am căsătorit aşa cum se întîmplă de obicei. Eu am amăgit-o, iar ea s-a lăsat amăgită.

>> Nu a fost îndrăgosteală cu ochii. A fost cu sufletul. Am găsit-o înţelegătoare, nu tolerantă. Ceea ce presupune inteligenţă şi cuminţenie.

>> Dragostea ţine atît cît e dată de la Dumnezeu. Cît sînt în stare doi oameni să-i menţină caracterul, cît n-o confundă cu obsesia, pasiunea, lucruri care nu pot dura mai mult de unul sau trei ani. Aşa-mi închipui eu. După care apar alte raţiuni, ceea ce e cu adevărat dragoste omenească - ataşamentul, recunoştinţa, bucuria amintirilor, cei care au venit după noi.  

>> Dacă căsătoria ucide dragostea? În nici un caz. Pasiunea, obsesia pot omorî. Dragostea nu poate ucide nimic.

>> Relaţia mea cu muzica este ca un fel de dragoste neîmpărtăşită. Eu iubesc muzica, ea pe mine – nu prea.

>> Între muzică şi afaceri, am avut şi depresii. Concertele se răriseră, iar la nunţi şi cumetrii cui îi trebuiau baladele şi blestemele mele? Rămînea colţul străzii şi mîna întinsă. Mai bine mă împuşcam… Aşa că veneam acasă, luam un pahar de vin, două, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt şi urlam. Adică plîngeam. Şi cîntam la chitară. Scriam versuri. Mergînd pe strada-ncărcată cu flori privesc în jur şi-aşa privind, mă cuprind fiori/ Doamne, cît de mic îmi par eu însumi mie/ Şi ieri, şi azi, şi-n fiecare zi…/ Azi fără rost am intrat în casă/ Tot fără rost am ieşit/ Cît de mult mă doare pustiul/ Prietenii? Lor ce le pasă că eu şi ieri şi azi fără rost am intrat şi ieşit din casă? Poate că vreodată o să fac o carte de versuri…

>> Aş vrea să revin în scenă. Dar mă gândesc să nu fie prea târzior, cam ridicol… Poate o să imprim cîte ceva.

>> Afaceri? Sînt acum ca prostu-n gară. Mă întreb ce tren să iau. Am terminat un business şi mă gândesc dacă merită să încep altul.  

>> Pentru mine e absolut indiferent dacă economisesc 10 bani sau 10 mii de lei. Un om bogat sărăceşte repede dacă nu numără banii.

>> Firea omului. Este în ea o ambiţie absolut necesară. Dacă omul s-ar mulţumi cu ceea ce are, nu ar mai fi progres. Anume acest nesaţ este catalizatorul care ne face să ne mişcăm.

>> Cînd, după viaţa în căminul televiziunii, am primit o cameră, mi se părea că trăiesc în altă dimensiune. Fericire se numea. Acum avem trei etaje. Şi tot nu încăpem. Două perechi de buci la bucătărie tot se ciocnesc. Patru televizoare avem şi parcă tot nu ne ajunge. Cândva, în 14 metri pătraţi, coboram o scândură fixată în perete pe care îmi scriam cîntecele şi tot ea ne servea ca suport pentru albiuţa în care ne spălam copilul.

>> Omul e conceput în asemenea hal că niciodată nu recunoaşte norocul. Şi întotdeauna… noroc e cam puţintel. Dacă am avut noroc? Uneori mă gîndesc că da, alteori sînt mai zgîrcit şi nu-mi ajunge ceva, alteori mornăi, alteori zîmbesc. Mă uit - copiii sînt sătui, au o căsuţă cît de cît, deja-i noroc. Dar alteori mă enervez şi mă întreb: da de ce nu-s
Kirkorov? El are avioane, iar eu n-am…! Da, dar eu am nişte socri de aur, nişte cumnaţi ca fraţi… Înţelepciunea vine şi de la familia cea mare.  

>> Cu Mihai Dolgan am fost în «Noroc» din prima oră. Relaţia cu el a fost una sfîntă pentru mine. Chiar dacă tot timpul am fost sincer şi am spus ce am crezut, ce am simţit, fără să menajez pe cineva, respectul meu faţă de Mihai a rămas neschimbat, indiferent ce au înţeles alţii. Nici unul din compozitorii noştri nu au patru melodii (nu vorbesc de mai multe)  care s-au cîntat 40 de ani şi se vor mai cînta 40. Doar Mihai a înregistrat performanţa.

>> Acum s-a dus... trupeşte. Sufleteşte e aici, cu noi. Pentru că ne-a lăsat legenda. Legenda Noroc. Legenda Dolgan.

>> Nu mă tem de bătrîneţe. Nici de moarte. Cît adevăr şi spirit găsim la musulmani! Ei se bucură că cel care pleacă din lumea asta va fi alături de Allah. Iar noi ne agăţăm cu ghiarele de viaţă. Ne temem să dăm viaţa noastră în numele aceleeaşi vieţi. Cum să te temi de ceea ce este inevitabil?

>> De ce nu plînge frunza cînd cade de pe ram? Pentru că vine alta tînără din urmă. Ai binevoit să te naşti? Fii drăguţ să mori...